Semnificaţiile etimologice şi duhovniceşti ale noţiunii monah/călugăr

Un ideal de viaţă monahală şi exigenţele pe care acesta le implică aflăm de la Sfântul Macarie Egipteanul: „Ceea ce îi este de trebuinţă monahului aşezat în chilia sa este ca mintea să şi-o adune în sine însuşi, departe de toate grijile lumii, oprind-o de la a mai vagabonda printre deşertăciunile veacului şi, astfel, să şi-o îngroape într-un singur ţel, concentrând-o la gândul lui Dumnezeu, în care să rămână în toată vremea, ferită de risipiri, astfel ca nimic dintre cele trupeşti, nici griji dinspre părinţi, nici mângâierile dinspre familia sa, ci aşa să simtă în mintea şi în toate simţurile sale ca şi cum mereu ar fi în prezenţa lui Dumnezeu“. În cuvinte la fel de înalte, Sfântul spune că „monahul îşi datorează numele în primul rând faptului că vieţuieşte singur, că se înfrânează de la femeie şi că s-a lepădat de lume, atât în cele din afară, cât şi în cele dinlăuntru ale sale; în cele din afară lepădându-se de materie şi de lucrurile lumeşti, în cele dinlăuntru lepădându-se de închipuirea acestora, nemaiprimind gândul preocupărilor lumeşti. În al doilea rând, se numeşte monah pentru că se roagă neîncetat lui Dumnezeu să-i cureţe mintea de mulţimea şi de potrivnicia gândurilor, astfel ca mintea să devină monahală în sine şi, simplă, să stea înaintea Domnului, fără a mai primi vătămare din partea gândurilor răutăţii şi, neschimbată, întreagă şi curată să rămână în faţa lui Dumnezeu“.

La început, numirea de monah acoperea ideea de celibat, cel ce trăieşte singur, în înfrânare trupească de la relaţiile cu o femeie, consacrându-şi viaţa deplin lui Dumnezeu. Monah era cel care trăia „de unul singur“, „de sine“. Mai târziu, acestui termen i s-a dat o conotaţie duhovnicească. Monah este cel care luptă să-şi redobândească unitatea interioară dinaintea căderii în păcat, cel care caută să-şi unifice toate puterile trupeşti şi sufleteşti şi să le închine numai lui Dumnezeu. Monahismul reprezintă deci retragere din lume, din societate. El constituie o opţiune pentru starea de „monos“, de însingurare. Chiar atunci când e sub formă de comunitate, el are aspectul de comunitate de retraşi. În însăşi ideea de retragere se cuprinde concepţia că monahul doreşte să fie „altfel“. Părinţii duhovniceşti ai Patericului şi întreaga tradiţie monahală consideră intrarea în monahism ca pe o moarte. Din acest motiv, în ritualul tunderii, călugărul se răstigneşte şi îşi schimbă numele. Omul moare lumii şi se naşte unul nou. După tundere, în mănăstirile ortodoxe, toţi credincioşii şi călugării care au asistat la ceremonie trec prin faţa celui nou călugărit şi-l întreabă: „Cum te cheamă, părinte?“, ca semn al unei întâlniri noi, între oameni care nu s-au cunoscut. În Pateric se povesteşte că o rudă bogată i-a lăsat lui Avva Arsenie o moştenire. Refuzând-o, el a zis: „Eu înaintea lui am murit“. Cuviosul Paisie Aghioritul ne explică sensul acestei retrageri exterioare şi interioare a monahului: „Monahul, spune el, fuge departe de lume nu pentru că urăşte lumea, ci deoarece iubeşte lumea, şi în modul acesta o va ajuta mai mult prin rugăciunea sa, în lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască. Aşa mântuieşte Dumnezeu lumea. Monahul nu spune niciodată: «Să mântuiesc lumea», ci se roagă pentru mântuirea întregii lumi, ca şi pentru a sa. Când Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea sa şi a ajutat lumea, iarăşi el nu zice: «Eu am mântuit lumea», ci «Dumnezeu». Sfântul Vasile cel Mare explică motivul pentru care cinul monahal este numit „chip îngeresc“. „Mai întâi, chipul monahal se numeşte îngeresc nu numai pentru că îngerul l-a arătat acelui avvă, ci pentru că monahii făgăduiesc să petreacă o viaţă îngerească. Şi, de vreme ce îngerii petrec în fecioria cea curată, pe aceasta şi monahii, când se tund, făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu s-o păzească“. Un al doilea motiv pentru care monahismul se numeşte chip îngeresc îl constituie, în viziunea Sfântului Vasile, faptul că „îngerii au dragoste faţă de Dumnezeu. Iar dragostea faţă de Dumnezeu este cea despre care zice Hristos în Evanghelie, ca să iubească cineva pe Dumnezeu din tot sufletul său şi din toată puterea sa, iar pe aproapele său şi pe vrăjmaşul său ca pe sine. Îngerii au această dragoste faţă de Dumnezeu, pentru că Îl iubesc cu toată dorirea lor, din tot cugetul lor, din toată puterea lor şi, între ei, unul pe altul se iubesc, fiecare ca pe sine însuşi. Pe aceasta şi monahii făgăduiesc să o păzească între ei“.