Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, despre lepădarea de lume și de sine

În cartea sa „Practica vieții monahale”, Sfântul Arsenie Mărturisitorul de la Prislop tratează în două rânduri tema lepădării de lume și a lepădării de sine. Această scriere este concepută în virtutea împlinirii sfaturilor ­evanghelice, a voturilor monahale, a desăvârșirii în Hristos, prin curățire, iluminare și unire cu El.

Despre lepădarea de lume

Mai întâi face câteva distincții importante și precizări necesare. Distincția între lumea creată de Dumnezeu, bună foarte (Fac. 1, 31), și corupția intrată în ea, prin păcatul omenesc. „Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar strică­ciunea din lume este lucrarea păcatului”… „Călugării (sau cei care urmăresc desăvârșirea) fug de strică­ciunea din lume pentru că aceasta desface (desparte duhov­nicește) pe oameni de Dumnezeu.”

Apoi face o importantă precizare, prin care trezește imboldul și motivul raţional al lepădării de lume. „Iar pentru că stricăciunea (păcatul) este așa de tare țesută cu lumea, călugării (oamenii duhov­ni­cești) se leapădă de lume.” Așadar, lepădarea de lume apare ca o necesitate pentru cei care vor să-L urmeze pe Hristos, pe calea desăvârșirii, a călugăriei, în urma constatării infiltrării păcatului în toate structurile vieții și lumii, în toate straturile sociale omenești. Această constatare rațională a minții este și un dar al lui Dumnezeu, pe care Sfântul Arsenie îl descrie astfel:

„Fuga de lume se petrece așa: La vârsta minții (la o anumită stare de maturitate duhovnicească) se trezește în noi conștiința de creștini. Conștiința aceasta este un dar al Botezului. De acum doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare de partea sa. Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea prin trup”.

În cel de-al doilea cuvânt depre lepădarea de lume, Sfântul Arsenie adâncește și nuanțează acest înțeles. După ce constată un adevăr teologic obiectiv: „Creștinismul este a doua creație a lumii și a doua zidire a omului”, atrage atenția asupra unui paradox: „Călugării se leapădă de lume și urmăresc lepădarea de sine, pe culmile trăirii creștinismului, însă, s-au arătat totuși călugării”.

Dacă la Botez ne-am născut din nou, din apă și din Duh, iar prin nașii noştri am făgăduit „să ne lepădăm de satana și să ne unim cu Hristos”, am fost pecetluiți cu „pecetea darului Duhului Sfânt” (Taina Sfintei Mirungeri) și am primit Trupul și Sângele Domnului (Taina Sfintei Euharistii), „atunci pe firea noastră cea veche, pămân­tească, s-a altoit o mlădiță nouă, Hristos, Omul cel mai presus de fire, Omul cel mai presus de patimi”.

Despre lepădarea de sine

La începutul primei scrieri despre lepădarea de sine, Sfântul Arsenie zice: „Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară și de tot ce ne-ar putea ţine legați de ea. În al doilea rând, ne lepădăm de asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile și toate slăbiciunile noastre personale”… „Dacă însă vrem să urmăm lui Hristos Iisus, atunci trebuie să desăvârșim lepădarea de lume cu lepădarea de sine.” Sfântul Arsenie vede în sinea (păcătoasă) de care omul trebuie să se lepede eu - egoismul, ca rădăcină a tuturor patimilor. Egoismul, iubirea de sine, spune Sfântul Părinte Arsenie, urmând Sfântului Ioan Scărarul, „este rădăcina tutu­ror patimilor”. Iar „lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini și prima condiție a urmării lui Hristos”. În continuare, sfântul atrage atenția asupra luptei cu sinele, lupta cu odraslele păcatului și lupta cu rădăcina sa - iubirea de sine. „Dacă ieșim din lume, scăpăm de vedere și auzire (adică de ispitele și păcatele care vin prin văz și auz). Cu aceasta mai slăbesc puțin și patimile noastre. Dar ca să ne des­prindem deplin de puterea lor, trebuie să tăiem odrăslirile și rădă­cina, prin nevoința de fiecare zi a lepădării de sine.” Această lepădare este simțită de firea noastră ca o cruce.

Un fapt important pe care-l subliniază părintele este acela că lupta cu sinele trebuie dusă cu mărinimie.

Sfântul Arsenie învață că „lepădarea de sine nu este o ne­putință sau o înfrângere. Dim­potrivă, este descătușarea unei mari puteri sufletești”.

În al doilea cuvânt despre lepă­darea de sine, Sfântul Arsenie ne arată că „omul căzând din ascultarea de Dumnezeu a căzut de fapt din dragostea de Dumnezeu”. La plinirea vremii, Tatăl l-a trimis pe Fiul, ca măcar prin ascultare de Fiul omul să oprească căderea și destrămarea morții și să re­câștige raiul pierdut. Fiul, la rândul Său, după ce ne-a mântuit prin patima și moartea Sa pe cruce, ne-a trimis pe Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, care a întemeiat Biserica. „De-acum, zice Sfântul Părinte Arsenie, tot ajutorul din partea lui Dumnezeu ne-a fost dat, iar cine vrea să se mân­tuiasă, să nu stea împotriva Duhului Sfânt.”

Noi moștenim, cu toții, rănile căderii originare, dintre care cea mai mare este rana iubirii de sine, patima egoismului, patimă care se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, drept centru și măsură a vieții acesteia. Prin aceasta, zice Părintele Arsenie, satana a adus firea ome­nească sub stăpânirea sa. „Dar Hristos, zice mai departe, a venit să strice lucrurile diavolului. El ne-a îmbrăcat în Sine la Botez și ne-a dat puterea să ne lepădăm de sinele nostru egoist. Prin El redobândim dragostea și ascultarea de Tatăl, pe care le pierdusem odinioară. Acesta este marele dar al Botezului.”

Așadar, și noi suntem chemați cu toții să ne luptăm cu patimile, dorințele și înclinațiile noastre păcătoase, luându-ne crucea lepădării de sine și urmând vieții Mântuitorului Iisus Hristos, Cel preafrumos și bun, Cel curat și fără de păcat, Cel smerit, mult iubitor și ascultător, față de Părintele Său ceresc, „până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).