Sfântul Isaac Sirul - între teoria și practica rugăciunii

Probabil, cu toţii ne atașăm în parcursul nostru duhovnicesc de un sfânt sau de o anumită scriere, prin care ne raportăm la multe situații din viața noastră. Personal, sunt ataşat de Sfântul Isaac Sirul. Citindu-i scrierile, l-am simțit viu, prezent, rugându-se cu mine, arătându-mi și luându-mă de mână parcă spre calea lui Hristos. M-a făcut să simt pentru prima dată că rugăciunea adevărată, de mijlocire a ajutorului sfinților, aceasta este: prin cuvin­tele lor, prin starea lor de pre­zență continuă în viaţa Bisericii și prin starea noastră de pre­zență în Hristos.

Prin cuvintele Sfântului Isaac Sirul ne facem contemporani, împreună prezenți în același timp (în afara timpului) în eonul dumnezeiesc. Am înțeles din scrierile sale că până nu ne sincronizăm în aceeași rugăciune cu sfinții, cu Maica Domnului, cu Puterile cerești, până nu ne concentrăm atenţia pe această stare de prezență în timpul acesta comun sfinților și accesibil nouă, în Hristos, prin Hristos, orice rostire a unei simple formule nu o să ne ajute, conștiința, trupul, omul în întregul său rămânând de fapt nedeplin. Tot ce este în afara lui Hristos este nedeplin, nu poate aduce satisfacție. În Hristos omul își găsește împlinirea şi doar prin împreuna rugăciune cu sfinții către Tronul Preaslăvitei Treimi putem cu adevărat simți prezența adevărată a lui Hristos în mijlocul nostru. Fiecare suntem unici, dar, totodată, semănăm atât de mult.

Cel mai iubit și frecventat sfânt din toate timpurile

Unii sfinți lasă o amprentă universală accentuată în timp, alții mai particulară, dar toți transmit în fond același mesaj. Locul Sfântului Isaac Sirul în istoria Bisericii, și nu numai, ne este arătat de două certitudini: ideea concret sintetizată de Sebastian Brock că „între autorii siro-orientali Isaac din Ninive sau Isaac Sirul e cu siguranță cel mai cunoscut” și că sinaxarele sârbe și grecești au adăugat alături de prăznuirea Sfântului Efrem Sirul și pomenirea Sfântului Isaac Sirul. Sunt importante aceste două aspecte, care vorbesc atât de mult despre cum lucrează, în timp, Sfân­tul Isaac Sirul.
Faima lui „nu se datorează atât biografiei sale - aşa cum se întâmplă de obicei cu marii Părinți și Sfinți ai Bisericii - şi care rămâne mai degrabă enigmatică pentru Răsăritul și Occidentul creștin, ori pentru Biserica siro-orientală, deliberat ignorată, ci scrierilor sale care, începând de la sfârșitul secolului IX, au cunoscut prin numeroase traduceri o iradiere excep­țională în întreaga lume creștină” (Marcel Tang, Isaac Sirul: ascet și mistic). Răspândirea scrierilor Sfântului Isaac în mai toate limbile de circulaţie: greacă, arabă, georgiană, etiopiană, slavonă, latină, italiană, portugheză, castiliană, română, rusă, engleză, franceză și chiar japoneză, dovedeşte faptul că, odată descoperite scrierile sale, se simte imediata nevoie de împăr­tășire și către ceilalți. Gheron Hieronymus din Eghina ne îndeamnă: „Nu-l uita pe Isaac. (...) Isaac e o oglindă în care să te uiți la tine însuți. În această oglindă vei vedea dacă ai pe fața ta necurății și murdării ca să le poți îndrepta și să le poți șterge. În ava Isaac îți vei vedea gândurile și ce anume gândesc ele. Vei vedea încotro merg picioarele tale. Vei vedea dacă ochii tăi au lumini și văd. Vei găsi acolo căi sigure și nerătăcite care-ți vor fi de ajutor. O pagină din Isaac pe zi. Dimineața sau noaptea, oricând”.

Rugăciunea, stare continuă alături de Dumnezeu

Privindu-l pe Sfântul Isaac Sirul în totalitatea operei sale și punând acest lucru în paralel cu rugăciunea ca stare de prezență, cuprinsă în toate capitolele teologiei, este clar că tema centrală a vieții și operei acestui sfânt este rugăciunea, așternând în scris ceea ce el trăiește continuu. Astfel, a devenit un dascăl al rugăciunii, prin excelență, al vieții trăite în, cu și prin Hristos. Nu a fost doar un practicant frecvent al rugăciunii, ci a inclus această practică într-un sistem ascetico-mistic ce avea ca scop ultim mântuirea, înțeleasă ca vedere și cunoaștere a lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu era pentru Sfântul Isaac Sirul un scop în sine, de aceea nu insistă foarte mult asupra formelor de rugăciune, ci mai ales asupra treptelor acesteia. El privește rugăciunea ca un urcuș duhovnicesc ce culminează cu „rugăciunea curată”. Scopul acesteia, ca a celorlalte exerciții ascetice, este schimbarea sau înnoirea minții, pentru ca omul să poată fi permeabil revelației divine și harului dumnezeiesc. Sfântul subliniază importanța înțelegerii și prezenței conștiente în rugăciune, care nu trebuie să devină un act mecanic, formal, ci rugătorul trebuie să conștientizeze mesajul rugăciunii, să-l înțeleagă și să-l asume. „Rugăciunea adevărată e cea care ascultă de voia lui Dumnezeu și e născută în noi de gândirea la legile dumnezeiești. [...] Grija conștiinței pentru împlinirea poruncilor e deja o rugăciune curată, cum și suferința inimii la dispre­țui­rea lor e socotită și ea rugăciune curată. Durerea pentru Dumnezeu e rugăciune sau mai degrabă cuvintele alese și mișcările grele pe care le naște atunci în gândire rugăciunea. Și cel a cărui inimă se aprinde și arde de asemenea gânduri, se roagă chiar dacă nu stă în poziția dorită, și toate mișcările lui sunt rugăciuni uimite care se odihnesc în Dumnezeu: durerea din inima lui joacă în el rolul crucii” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată).

Ceea ce este interesant și caracteristic Sfântului Isaac Sirul este faptul că nu doar scrie despre rugăciune, ci alternează expunerile sale cu rugăciuni, adesea chiar în mijlocul unei argumentări. El pune în cuvinte trăirile, meditațiile sale, le împărtășește prin scrisori din care ies idei teologice incredibile, iar când simte că nu mai poate alt­fel, oprește discursul și spune o rugăciune, o invocare, o laudă sau un strigăt de bucurie către Dumnezeu.

Așadar, putem spune că puterea scrierilor Sfântului Isaac Sirul rezidă în două aspecte fundamentale: experiența personală și metoda pedagogică. Chiar dacă smerenia îl îndeamnă să-și nege experiența și îndemnarea în astfel de ches­tiuni, iar scrierile sale sunt presă­rate de citate biblice și patristice, el vor­bește întotdeauna din propria expe­riență. El nu se lasă păcălit de ideea că experiază starea pe care au trăit-o alți Sfinți Părinți, ci descrie cu discernământ propriile expe­riențe. Parcurgând scrie­rile sale ne supunem unei radiografii a eului rugător, față de care nu putem să pretindem că suntem altcineva fără a avea convingerea clară că ne amăgim.

Educația religioasă a elevilor

Rugăciunea este un aspect care vizează omul și Biserica din orice timp și spațiu. Sfântul Isaac Sirul ne oferă repere concrete și extrem de bine conturate, exemplificate și trăite. Consider cu tărie că acest sfânt al Bisericii trebuie să fie adus în atenția elevilor, în special îndemnurile pe care le transmite în convorbirile sale. În acest sens, el ne oferă adevărate repere pentru ceea ce avem nevoie astăzi. Deși era monah, iar cuvintele ascetice se adresează în primul rând monahilor, Sfântul Isaac elogiază și adevărata viață creștinească a cetei mirenilor, care trăiesc după poruncile Evangheliei: „De ești mirean, îndeletnicește-te cu bunătă­țile ce le poți face în lume”.

Citind scrierile Sfântului Isaac, putem arăta elevilor la orele de religie că pentru acest timp nu este nimic mai bun decât rugăciunea. Este potrivit să fie săvârșită oricând și oriunde, pentru a deveni constitutivă nouă, deoarece în rugăciune mintea noastră se unește tainic cu Dumnezeu.

Cosmin-Gabriel Marin este profesor la Școala Gimnazială „Leonardo da Vinci” din București.