Și doctorii au nevoie de Doctor, până dincolo de moarte
Traducerea românească a Bibliei păstrează pentru cuvântul doctor înțelesul tradițional de medic, vindecător de bolile trupești. Aria semantică a denumirii breslei lui Hipocrate - dar și a Apostolului Luca - s-a extins către competențe recunoscute în aproape toate domeniile cunoașterii și practicii sociale. Avem tot mai mulți doctori în medicină, dar și în fizică, chimie, matematică, precum și în drept, filologie sau arte. Și, desigur, de multă vreme, doctori în teologie.
La începutul activității Sale mesianice, după ispitirile din Carantania, Domnul Iisus Hristos anticipează împotrivirile care Îi vor veni de la oameni și rostește El Însuși, preventiv, dictonul din vechime: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” (Luca 4, 23), cu trimitere către condiția profetului în patria lui. Valoarea reflexivă a cuvintelor și acțiunilor noastre în raport cu persoana celuilalt este explicit formulată în expresii concise, în cărțile de înțelepciune: „Mai înainte ca să vorbești, învață, și mai înainte de boală, te îngrijește. Mai înainte de judecată, ispitește-te pe tine, și în ceasul judecății vei afla milă” (Sirah 18, 19-20). Nu doar aplicații și experimente exterioare, ci autenticitate în tratarea propriului sine.
Într-o lume plină de doctori și de experți, trăim adesea cu convingerea că orice suferință își are remediul, că orice boală poate fi învinsă. Dar în realitate și doctorii pot fi bolnavi, sufletește sau trupește. Autovindecarea se dovedește eficientă în multe cazuri și transcende limitele propriului ego. Este un proces complex care implică atât aspecte fizice, privitoare la sistemul imunitar și la regenerarea celulelor, cât și aspecte emoționale și mentale, cum ar fi starea de spirit și atitudinea față de propria sănătate și vindecare. Sunt însă situații când cineva care a vindecat pe alții nu poate să se tămăduiască pe sine, oricâte competențe ar avea în domeniu.
Această constatare a incompletitudinii oricărei competențe doctorale ne îndreptățește să căutăm în experiențele umanității legăturile profunde dintre vindecare și spiritualitate. Astfel ni se deschide o perspectivă care vine de la Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre: „Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Nu doar o simplă vindecare de ignoranță, în interpretarea socratică a cunoașterii, nici numai o izbăvire de suferință, în cheia căutărilor orientale ale căilor eliberatoare, ci împlinire prin comuniune personală cu Dumnezeu cel Unul în ființă și întreit în Persoane. Suntem bolnavi de nemurire și aici ni se deschide calea către viața veșnică, în lumina Celui care a biruit, cu moartea pe moarte călcând.
Iar vindecarea nu mai este doar ridicare dintr-o boală oarecare și revenire la o stare de echilibru somatic, ci căutare, mai presus de orice, a sensului vieții și a răspunsului la întrebarea adresată de Pilat: „Ce este adevărul?”. Tăcerea Domnului din fața dregătorului roman devine glas de bucurie în inimile noastre.