Greaua îndreptare

Duminica aceasta este pentru fiecare creştin ortodox un semnal de alarmă, un sunet de clopot care să îl trezească sau să-i spună cât de grea este întoarcerea la Dumnezeu a omului care, din diverse motive, alege calea păcatului. Este uşor să citeşti texte sau să asculţi cuvântări moralizatoare despre Sfânta Maria Egipteanca, unde totul curge liniar şi vieţuirea de pocăinţă pare, deşi foarte grea, totuşi posibilă. Sigur, nu încearcă nimeni să-şi compare viaţa cu asprimea pustiei Iordanului şi poate că cei mai mulţi dintre noi se duc cu gândul la alţii, atunci când vine vorba de păcat, mai ales de cel mai blamat dintre ele, pentru că este evident în trup, şi nu în minte sau în suflet. Maria este acuzată de viaţa păcătoasă pe care a avut-o în tinereţe, de felul în care şi-a folosit trupul inclusiv pentru a ajunge la Locurile Sfinte. Rânduiala lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului a făcut-o să primească acel har al Duhului Sfânt, fără care nimeni nu se poate converti şi nici întoarce la o viaţă curată. Singur omul nu este în stare să se ridice. De aceea Dumnezeu îl cheamă pe cel păcătos la pocăinţă, adică la schimbarea minţii sau a felului de a simţi şi trăi. Exemplul Mariei Egipteanca este unul extrem, desigur, ca şi acela al Dreptului Iov din Vechiul Testament, care îl îndeamnă pe om să nu deznădăjduiască niciodată, cu gândul că Dumnezeu îi va purta de grijă şi îi va da acea mână de ajutor, necesară ridicării şi mergerii mai departe, pe cărarea care duce în Împărăţie.

Fiecare dintre noi, presupun, îşi imaginează cum a trăit în pustie Sfânta Maria, cum s-a rugat, cu ce s-a hrănit şi de ce a ajuns să aibă o rugăciune atât de puternică, încât aceasta să fie simţită de părintele Zosima, care vine să o împărtăşească înainte de moarte. Şi doar cel care trece printr-o ispită, printr-o cădere, înţelege cât de greu, aparent imposibil chiar, este să te ridici după o cădere, în orice fel de patimă şi păcat ar fi aceea. Cât de complicat este să-ţi ridici ochii şi inima spre icoana Celui Răstignit şi să ceri ajutorul atunci când ştii că ai trădat, că ai făcut ceva ce îţi strică tot ce era mai frumos şi mai bun. Atunci când te simţi ca Adam cel care se ascundea în vegetaţia Edenului, de ruşine că era gol de orice fel de virtute pe care a sădit-o în el de la creaţie Ziditorul. Dumnezeu însă nu este răzbunător. El aşteaptă doar să fii conştient de ruptura pe care ai făcut-o şi să încerci, cum poţi, să faci prima mişcare spre El, iar purtarea lui de grijă te va ajuta apoi să continui tot drumul înapoi şi să nu-ţi fie frică de sabia de foc a heruvimilor care străjuiesc raiul. Harul pe care-l trimite Dumnezeu omului căzut suplineşte tot ceea ce îi lipseşte acestuia prin cădere. Să luăm acest exemplu, al Sfintei Maria, şi să cerem acest har pentru a ne putea ridica ochii spre cer şi a zice, asemenea fiului risipitor: „Am greşit... primeşte-mă!”.