Lumina sfintelor icoane și lumina rugăciunii

Primele două duminici din Postul Mare ne apropie de esența tainică a dreptei credințe, de lumină: lumina din icoană și lumina interioară izvorând din rugăciune. Despre lumină ne vorbesc în termeni și limbaje cu semnificații profunde cele mai vechi texte religioase. Ne vorbesc filosofii și înțelepții lumii, dar și raționaliștii enciclopediști, mai aproape de noi, sau fizicienii epocii moderne. Structura paradoxală a luminii vizibile (undă și corpuscul), viteza ei de propagare uriașă, proprietatea fotonilor de a fi cea mai importantă formă de existență a materiei cognoscibile, îi conferă luminii un rol fundamental în cosmos și în viața oamenilor. Teologia trece mai sus de lumea materială și vorbește despre lumina creată, dar și despre lumina necreată, veșmântul de har al Dumnezeirii.

Cugetarea teologică răsăriteană și îndeosebi mistica isihastă îmbină teologia icoanei cu lumina rațiunii rugătoare. La început de post, cu ochii sufletului îndreptați către lumina Învierii Domnului, este benefic să ne cuprindem de lumina cunoștinței iconice și de bucuria rugăciunii curate. În cartea sa „Iisus Hristos - Lumina lumii și îndumnezeitorul omului” (Opere complete, vol. 6, Editura Basilica, București, 2014), Părintele Dumitru Stăniloae - Sfântul Preot Dumitru Mărturisitorul scrie: „Omul e făcut cu o aspirație spre viața veșnică. Spre aceasta se pregătește în viața lui pământească prin rațiunea sau lumina lui sesizantă și prin rațiunile naturii materiale sau prin lumina lor, sesizată de rațiunea lui. Cu rațiunea sau cu lumina lui, el vede în raționalitatea naturii și transparența unui Autor și Susținător al său și al naturii, un Autor care l-a făcut și pe sine, și natura, spre pregătirea sa pentru o viață veșnică, în unire cu El. Dar în această vedere, omul are nevoie și de o lumină necreată, venită de la Creatorul lumii, care îl ține într-o legătură cu El” (p. 16).

Icoanele din biserici și din casele creștinilor inspiră starea de rugăciune în prezența lui Hristos - Arhetipul primei icoane, cu blândețea Maicii Domnului și a sfinților care ne ocrotesc pe calea mântuirii. Lumina din icoană ne trece de la vizibil la invizibilul material, dar sesizabil spiritual. Ca purtătoare de har și de lumină divină, icoana sfințește locul în care se află și pregătește continuu întâlnirea cu Cel nevăzut, dar pretutindenea prezent prin marea sa iubire.

Privirea ochilor fizici se întâlnește cu privirea ochilor din icoană și deschide ochii sufletului către fereastra Împărăției lui Dumnezeu. Din această tainică legătură dintre lumina creată și lumina necreată izvorăște teologia doxologică: „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”. Sensul vieții omului, creat după chipul lui Dumnezeu, este să devină „lumina lumii” și „sarea pământului” (Matei 5,13-14), „icoană” purtătoare de lumina lui Hristos, Soarele mai presus de întreaga creație. „Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3, 20-21). Iar sfinții isihaști ne încredințează că rugăciunea curată îi face părtași pe cei vrednici de arvuna luminii celei veșnice.

Între icoană și omul rugător veghează cel mai adesea candela. Receptacol al luminii care coboară din icoană spre inima celui ce se roagă, candela primește măsura vieții noastre în Hristos. Avem astfel măsura luminozității de pelerini spre Înviere.