„Şi la turci credinţă, şi la creştini laudă avea“
Cercetarea documentelor de cancelarie şi a corespondenţei voievodale atestă că domnia de mai bine de 25 de ani a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu a fost consolidată prin bune relaţii întreţinute cu marii conducători ai vremii. Domnitorului român i se poate aplica sintagma folosită de cronicarul Miron Costin pentru Radu Mihnea, care „şi la turci credinţă (credibilitate, n.r.), şi la creştini laudă avea“.
Evenimentele din anii 1689-1690, când voievodul Constantin Brâncoveanu s-a văzut nevoit să răspundă unor provocări militare externe în urma cărora a fost ocupată capitala Ţării Româneşti l-au determinat să investească şi mai mult în arta diplomaţiei. Ca ortodox, prefera anturajul puterilor europene creştine, dezvoltând relaţia cu Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, moştenită de la unchiul şi predecesorul său, Şerban Cantacuzino. Toate aceste acţiuni diplomatice au fost făcute cu mare discreţie, pentru a nu atrage atenţia puterii suzerane turceşti. O nouă „cruciadă“ era însă imposibilă, mai ales în condiţiile în care francezii, prin ambasadorii trimişi la Înalta Poartă, îi susţineau pe turci pentru a diminua avântul habsburgilor. Politica externă de echilibru a făcut ca Brâncoveanu să nu fie duşman al nici unei puteri vecine, menţinând relaţii discrete cu fiecare în parte. Condiţia pentru o supunere totală şi vădită faţă de creştini era cea formulată de Şerban Cantacuzino şi reînnoită de Constantin Brâncoveanu: distrugerea totală a turcilor şi a tătarilor. Până atunci, bunele relaţii se cultivau printr-o diplomaţie abilă şi discretă.
„Sigur şi repede informat despre tot ceea ce se petrece în Europa“
Constantin Giurescu arată că informaţiile cele mai rapide, sigure şi complete despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman puteau fi obţinute de puterile creştine europene numai de la Curtea Domnului Ţării Româneşti. Capuchehaiele sale trimise la Poarta otomană, agenţii din paşalele de la Silistra, Nicopole sau Vidin sau de pe lângă seraschierii de la Baba sau Belgrad şi chiar salahorii din imperiul aflat într-un masiv proiect de construcţii trimiteau domnului român informaţii preţioase. De cealaltă parte, turcii nu aveau reprezentanţi pe lângă puterile creştine, sarcina transmiterii de informaţii revenind domnilor români. Istoricul român descria, la începutul secolului trecut, serviciul de informaţii al domnitorului Constantin Brâncoveanu: „Pentru relaţiunile cu Creştinii, care îi sunt îngăduite de Poartă tocmai în scopul acesta, el are 4 până la 5 secretari străini, pentru limbile latină, italiană, germană, polonă, ungurească, greacă etc. Întâlnim printre aceşti secretari oameni de toate naţionalităţile şi din toate locurile: Andrei Wolf, Del Chiaro, Nicolae de Porta, Dindar, Grienner etc. Pe de altă parte, în diferitele slujbe ale Curţii, începând de la bucătar şi până la doctori şi dascălii beizadelelor, oamenii de care se înconjură sunt iarăşi în mare parte străini. Aceştia nu îndeplinesc însă numai însărcinarea specială, pe care o au la Curte. Prin legăturile pe care în mod firesc a trebuit să le păstreze cu conaţionalii lor, prin acelea pe care şi le creează şi le cultivă în urmă, ei îndeplinesc şi funcţiunea de informatori. În afară de aceştia Brâncoveanu are şi agenţi în străinătate, pe Dindar pe lângă Generalul din Sibiu, pe Busy la Viena, pe Caragiani la Veneţia şi câtva timp pe David Corbea la Moscova“. Acestora li se adaugă numeroşi negustori, care aveau acces facil peste graniţă, spre deosebire de emisarii oficiali, supuşi unui control strict. Concluzia lui Constantin Giurescu este că „graţie acestor măsuri, Brâncoveanu este sigur şi repede informat despre tot ceea ce se petrece în Europa. […] Cu însuşirile sale deosebite el izbuteşte să se strecoare prin cele mai grele împrejurări, satisfăcând interesele creştine şi în special pe cele austriece, îndeplinind cererile Porţii şi asigurând locuitorilor cea mai blândă, cea mai liniştită şi cu deosebire cea mai dreaptă cârmuire din câte cunoscuse ţara până atunci“.
Conte al Ungariei şi principe al Sfântului Imperiu Roman
Tudor-Radu Tiron arată că, în raport cu Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, Constantin Brâncoveanu a parcurs un veritabil „cursus honorum aristocratic, primind pe rând indigenatul transilvănean (1679) şi titlul de conte al Ungariei (1688), pentru ca mai târziu, devenit domn al Ţării Româneşti, să-l dobândească şi pe cel, transmisibil în primogenitură, de principe al Sf. Imperiu (1695)“. Membru al Academiei Internaţionale de Heraldică, Tiron descrie stema acordată domnitorului român de împăratul Leopold I o dată cu titlul de conte maghiar, în 1688: „Pe azur, deasupra unei terase verzi, galopând pe un cal alb, un bărbat într-un costum militar roman (alcătuit dintr-o tunică de purpură cu mâneci scurte, cuirasă de aur parţial acoperită de stofă în culoarea tunicii, cingătoare şi teacă de aur, coif de aur cu panaş de purpură şi picioarele goale în cizme de purpură), ţinând în mâna dreaptă o spadă, în care este înfipt un cap de turc cu gâtul tăiat şi turban alb cu fundul roşu. Cască de argint, cu gratii de aur, încoronată cu o diadema regium. Lambrechini: azur şi aur la dextra, roşu şi argint la senestra“. Însemnul va fi folosit ulterior de familia Brâncovenilor, în timp ce domnitorul martir, după obţinerea titlului de principe al Sfântului Imperiu (1695), acordat fără stemă, va adăuga o bonetă de principe la stema Ţării Româneşti. Aşadar, numai titlul de conte al Ungariei cu stema aferentă erau general transmisibile, în timp ce titlul de principe al imperiului revenea doar primului născut, din generaţie în generaţie.
„Illustrissimo Principi Constantino Basaraba de Brankovan“
În volumul „Constantin Brâncoveanu: documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române“ se arată că „Diploma din 30 ianuarie 1695, prin care Brâncoveanu primea titlul de prinţ al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană este, din punct de vedere al motivaţiei deciziei imperiale, mai explicită: în text se menţionează ajutorul şi loialitatea principelui român faţă de Leopold I, cu ocazia ultimelor războaie contra turcilor. Chiar felul în care este redactat documentul este diferit, formula de deferenţă utilizată fiind Illustrissimo Principi Constantino Basaraba de Brankovan, Valachia Transalpinae Vayvodae, imperialii dorind, prin înscrierea voievodului în rândul rudelor de sânge ale împăratului, să-şi asigure ajutorul principelui român în lupta contra turcilor“.
La 30 aprilie 1701, împăratul Leopold I semna la Viena un document prin care poruncea tuturor „ca domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, să nu fie împiedicat a transforma casele cu grădini pe care vrea să le cumpere în suburbia Braşovului“. Totodată, dădea poruncă „tuturor autorităţilor şi supuşilor să-i dea protecţia şi asistenţa necesară lui Constantin Brâncoveanu, principele Valahiei, dacă el sau familia lui vor veni în ţările împărăteşti“. Fiul şi succesorul său, Iosif I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Croaţiei şi arhiduce de Austria a semnat, la 27 mai 1706, o diplomă de protecţie şi salvgardare în ţările imperiului pentru Constantin Brâncoveanu. Carol al VI-lea, fratele şi succesorul lui Iosif I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei sub numele de Carol al III-lea, rege al Boemiei sub numele de Carol al II-lea şi principe al Transilvaniei, emite la 27 martie 1712 o diplomă de protecţie pentru Constantin Brâncoveanu, în cazul în care acesta se refugiază în ţările imperiului său.