... Şi m-au împins în întuneric

Alexandru Mihalcea se apropie de 80 de ani, dar nu-şi trădează vârsta. Deşi e mult mai mare decât mine, îl consider, paradoxal, de vârsta mea. Simt în fiinţa lui o tinereţe molipsitoare, din care mă alimentez de fiecare când sunt deprimat. Am fost colegi la cotidianul „România liberă“ - el era corespondent de Constanţa - şi l-am cunoscut mai bine în calitate de colaborator al suplimentului Aldine. Ştiam din anii '90 cartea lui „Jurnal de ocnă“, dar ceea ce face el acum e mult mai mult. Motivul condamnării sale atunci este stupefiant. Fusese racolat pentru a deveni informatorul Securităţii - nu ascunde acest fapt - şi la un moment dat face un viraj de 180 de grade şi declară că nu se poate achita de o asemenea însărcinare. În candoarea lui şi-a închipuit că va putea ieşi basma curată din angrenajul diavolului. S-a înşelat. Mişcarea lui a fost calificată drept înaltă trădare şi astfel din potenţial aliat al Securităţii a devenit adversarul temutei instituţii. Pentru aceasta  trebuia să plătească. Şi a plătit cu o detenţie dură, trecând prin penitenciare de tristă amintire, Uranus, Jilava, Gherla, dar în primul rând colonia de muncă de la Salcia, din Balta Brăilei, despre care de altminteri acum patru ani a scris o carte-document de aceeaşi valoare testimonială. Alexandru Mihalcea este una din vocile conştiinţei naţionale, care în nişte vremuri ameninţate de amnezia colectivă înoată împotriva curentului şi nu vrea să se lase doborâtă. Este păcat că edituri prestigioase nu s-au angajat în publicarea lucrării sale. Ne amintin că anii trecuţi Polirom a publicat memoriile lui Constantin Ticu Dumitrescu şi ale lui Cicerone Ioniţoiu. Cartea lui Sandu Mihalcea nu este cu nimic mai prejos de cărţile citate. O aşez alături de acestea, după cum se află în imediata vecinătate a ceea ce a scris bunăoară Ion Ioanid în celebra reconstituire a universului concentraţionar neaoş, „Închisoarea noastră cea de toate zilele“.  

 

În primul rând, trebuie sesizate calităţile de scriitor ale autorului. Portretistica sa este vie, suculentă, câtuşi de puţin convenţională. De asemenea, Bucureştiul anilor '50 este descris firesc şi cu o memorie nediminuată. Drumul pe dealul Spirii evocă un cartier care acum nu mai există, distrus, cum se ştie, în anii â80. Secvenţele din şcoala militară, de unde a şi fost recrutat, sunt de asemenea savuroase. Autorul nostru putea fi un bun romancier, dar a ales depoziţia neliteraturizată. Dar literatura i se furişează în peniţă şi se face aproape de la sine. Cartea este densă, mustind de informaţii. „Efectul Budapesta“ oferă pagini dramatice despre acea perioadă din toamna lui 1956, când românii sperau să se întâmple şi la noi ceva. Alexandru Mihalcea nu face parte din categoria istoricilor depersonalizaţi. El pune suflet în fiecare frază, se implică, participă. Nu-i urăşte pe cei care i-au distrus tinereţea şi au vrut să-l spele pe creier. Unul dintre aceştia a fost profesorul de marxism de la Şcoala de ziaristică, Leonte Tismăneanu, tatăl actualului distins politolog Vladimir Tismăneanu. Dar şi Leonte, în ciuda privilegiilor deţinute la un moment dat, a căzut în dizgraţie. Malaxorul proletar nu a iertat pe nimeni. Alexandru Mihalcea a fost împins în întuneric pentru ca mai târziu să se bucure de libertatea unei conştiinţe limpezi. Ceea ce face el aici este atât o mărturisire adevărată, cât şi un act veritabil de cultură. Altfel nu am fi avut aşa o carte, pe care cu toată dragostea şi responsabilitatea o recomandăm tuturor celor care, totuşi, mai vor să ştie de istoria noastră recentă şi dureroasă. (Dan Stanca)