Sinuciderea - rană a Trupului lui Hristos, Biserica

„Fiecare sinucidere este o sinucidere a societăţii, o victimă a lipsei de comuniune între oameni.“ (Antonin Artaud) Merită viaţa să fie trăită? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere, orice protest ar fi inutil. Umbră şi vis, anotimp al durerii, timp al aşteptărilor şi artă de a pierde, viaţa îşi arată de cele mai multe ori răutăcioasa nedreptate: tristeţea viselor retezate, a iluziilor rănite, disperarea care dărâmă sufletul până la a-l face să îşi plângă de propria milă. „Cât timp aşteaptă ceva din partea universului, omul e un negustor care umblă să primească, care schimbă bani şi face troc, şi se înfurie când dă greş, şi se sinucide dacă nu i se dă ce e al lui, dacă poliţele nu-i sunt plătite, dacă încasările sunt mai mici decât cheltuielile“ (Giovanni Papini). Suspendat în fiecare clipă între propria realizare şi neantul din care vine, omul este nevoit să poarte povara propriei răzvrătiri, a acelor legi de existenţă care au urmat căderii. Noua stare a omului căzut se caracterizează aşadar printr-o viaţă în moarte. Omul nu mai există datorită vieţii care ţâşneşte în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea, viaţa schimbându-se în supravieţuire. El „ajunge un exilat şi îmbracă haine de piele (…), câştigă însă ceva şi aici: moartea şi întreruperea păcatului, ca răul să nu fie nemuritor“ (Sfântul Grigorie al Nyssei). Îngăduind ca omul să îmbrace viaţa biologică, rod al păcatului, Dumnezeu a întors moartea, şi ea rod al păcatului, împotriva vieţii biologice şi, astfel, prin moarte este omorât nu omul, ci stricăciunea care îl învăluie. Aşadar, din perspectivă creştină, această viaţă este timp de luptă, de detaşare de ce e pământesc, de pregătire şi maturizare spirituală în vederea unirii tot mai depline cu Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Pavel: „Căutaţi toţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12, 14). Persoana umană formează o entitate psihosomatică indivizibilă, cu menirea înduhovnicirii ei integrale (trup şi suflet) în comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Sinuciderea, ca întrerupere voluntară, conştientă şi liberă a vieţii înainte de sfârşitul ei firesc, rânduit de Dumnezeu, destramă această unitate dintre suflet şi trup, făcând ca şi menirea spirituală a omului să-şi piardă sensul. Din acest motiv, prin suicid se săvârşeşte cu voie liberă păcatul ruperii din comuniunea cu Dumnezeu, rămânând în afara harului Său şi a sfinţeniei Bisericii Sale (Sorin Cosma). Din păcate, sinuciderea reprezintă un fenomen din ce în ce mai des întâlnit astăzi, fiind socotit, după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un drept al persoanei de a dispune de propriul său corp. Omul are drepturi asupra trupului său, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l păstra, a-l îngriji, a-l perfecţiona, aşa cum, de altfel, natura însăşi îi impune. Sfântul Apostol Pavel poate face în acest context următoarea constatare: „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica“ (Efeseni 5, 29). În secolul al IV-lea, patriarhul Timotei I al Alexandriei declară că, dacă nu se poate dovedi clar că victima sinuciderii era cu adevărat ieşită din minţi când şi-a luat viaţa, „nici o jertfă nu trebuie făcută pentru ea“. N. D. Patrinicos exprimă consensul actual al Ortodoxiei, conform căruia nici un serviciu funerar, înmormântare bisericească sau slujbe de pomenire, să nu se facă pentru cei care, „ca rezultat al propriei lor voinţe, s-au rupt de comunitatea Bisericii“. În privinţa responsabilităţii, însă, Stanley Hauerwas subliniază: „Sinuciderea nu este, întâi de toate, o judecată despre o persoană, ci o aducere-aminte că nu am reuşit să întrupăm, ca o comunitate, legământul de a nu ne abandona unul pe celălalt“. Sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur trup. Şi, într-o oarecare măsură, responsabilitatea ei cade asupra noastră, a tuturor. Îngrijirea pastorală trebuie să se concentreze asupra vindecării celor rămaşi fără persoana iubită (care suferă o cruntă povară a vinei şi durerii sufleteşti), evitând orice judecare sau condamnare. În acest sens, F. M. Dostoievski scria în Fraţii Karamazov: „…vai de sinucigaşi! Cred că nu pot fi suflete mai nenorocite ca ale lor. Zice-se că-i păcat să te rogi pentru odihna lor şi Biserica se leapădă de ei, aşa cum ni se arată, dar în adâncul inimii mele cred totuşi că am putea să ne rugăm şi pentru ei. Iubirea nu poate fi un prilej de supărare pentru Hristos“.