Slava lui Dumnezeu împărtăşită sfinţilor

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Ortodoxiei, rostită în Catedrala patriarhală din Bucureşti, la 4 martie 2012.

"Veţi vedea îngerii urcându-seşi pogorându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1:51) 1) Dreapta credinţă deschide cerurile Astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Duminica întâi din Postul Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Ortodoxiei. Această sărbătoare a fost instituită în secolul al IX-lea (843), ca semn de biruinţă asupra ereziilor, şi mai ales asupra ereziei iconoclaste - a acelora care respingeau şi distrugeau icoanele. Duminica Ortodoxiei înseamnă Duminica dreptei credinţe. Ortodoxia este dreapta credinţă şi dreapta slăvire sau preamărire a lui Dumnezeu. Numai cine are credinţă dreaptă poate avea şi un cult corect. Numai cine are credinţă dreaptă poate slăvi pe Dumnezeu în duh şi în adevăr (cf. Ioan 4: 23-24). Deci, adevărul credinţei este temelia mântuirii noastre, a unirii noastre cu Dumnezeu. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne arată că mărturisirea dreptei credinţe înseamnă, într-o formă concentrată, mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Natanael - ca şi Petru, cu o altă ocazie - a văzut în faţă un om, pe Iisus din Nazaret, dar nu I-a zis: Tu eşti fiul lui Iosif, ci a zis Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:49). A văzut un om limitat în trup şi a mărturisit că este Dumnezeu cel necuprins. A văzut un om care, după firea omenească, este trecător şi a mărturisit pe Dumnezeu cel veşnic viu: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, necuprins şi nevăzut, S-a făcut om muritor, cuprins în spaţiu şi în timp şi vizibil pentru noi. S-a apropiat de noi atât de mult, încât a devenit unul dintre noi, unul dintre oameni. De ce? Din iubire pentru oameni, pentru mântuirea lor. Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, necuprins, nevăzut, mai presus de înţelegere a coborât pe pământ, S-a făcut om ca pe noi, oamenii, pământenii, să ne înalţe la ceruri, în slava, iubirea, pacea şi bucuria Preasfintei Treimi. Evanghelia ne arată, deci, că dreapta credinţă este mărturisirea că Iisus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu cel veşnic viu. Rezultatul acestei credinţe este vederea lui Hristos din Împărăţia cerurilor: "Veţi vedea îngerii suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1:51). De ce n-a zis: coborând şi suind, ci suindu-se şi coborându-se? Pentru că îngerii din ceruri se urcă la ceruri ducând (înălţând) cu ei rugăciunile Bisericii în faţa Preasfintei Treimi. Iar întrucât Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, îngerii se suie sau se înalţă spre ceruri peste umanitatea lui Hristos, pe deasupra Fiului Omului, ca să ne arate legătura tainică dintre Hristos, Capul Bisericii, şi Biserica Lui, care este Trupul Lui tainic (cf. Efeseni 5:23). Îngerii se înalţă ducând cu ei rugăciunile Bisericii înaintea Preasfintei Treimi şi coboară ca să aducă Bisericii harul milostivirii Preasfintei Treimi, împlinirea cererilor noastre de sănătate şi mântuire. Cu alte cuvinte, într-o formă foarte concentrată, Evanghelia de astăzi ne arată că dreapta credinţă ne deschide cerurile. Noi suntem obişnuiţi să credem că lumea este doar atât cât vedem cu ochii trupeşti. Însă Evanghelia ne arată că destinaţia noastră finală nu este mormântul din pământ, ci este slava Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor, că noi n-am fost făcuţi din pământ ca să rămânem în mormânt, ci am fost făcuţi pentru a dobândi viaţă veşnică. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul Iisus Hristos a biruit păcatul şi moartea, ne-a suit la ceruri şi ne-a dăruit Împărăţia ce va să fie, aşa cum mărturisim în Crez sau în Simbolul credinţei. Deci, mărturisind dreapta credinţă, ajungem în Împărăţia cerurilor. Dreapta credinţă nu se rezumă la dorinţa de-a ne merge mai bine în lumea aceasta. Dimpotrivă, adesea pătimim pentru dreapta credinţă şi adesea trebuie să luptăm ca să putem păstra dreapta credinţă. Dreapta credinţă ne dăruieşte viaţa veşnică. "Ce-ţi dăruieşte dreapta credinţă?", se întreabă în cărţile de cult când cineva străin de Ortodoxie doreşte să devină ortodox. Iar răspunsul este acesta: "Dreapta credinţă îmi dăruieşte viaţa veşnică". Cu alte cuvinte, noi credem pentru că dorim să trăim veşnic. Credem în Preasfânta Treime pentru că dorim să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia cerurilor. Vederea fizică şi vederea spirituală Evanghelia (acestei Duminici a Ortodoxiei) ne mai arată că există două feluri de a vedea: vederea trupească şi vederea duhovnicească. Mântuitorul Iisus Hristos l-a văzut pe Natanael la o distanţă foarte mare, pe când era sub smochin (cf. Ioan 1:48). Nu era o vedere cu ochii trupeşti, ci o vedere duhovnicească. Apoi ne arată că vom vedea cerurile deschise, adică cerurile cele mai presus de stele, de firmament, de ceea ce vedem cu ochii liber. Vom vedea dincolo de cele văzute trupeşte. Vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos din Împărăţia cerurilor şi îngerii din ceruri împrejurul Lui. De ce îngerii din ceruri sunt împrejurul lui Hristos? Pentru că ei săvârşesc permanent Sfânta Liturghie de preamărire a lui Hristos Cel preaslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. În această Liturghie a îngerilor din ceruri se integrează Liturghia noastră, a Bisericii de pe pământ. Iată de ce, astăzi, în Duminica Ortodoxiei, dreapta credinţă este direct legată de vederea duhovnicească a celor ce sunt dincolo de vederea lumească, şi anume credinţa este vederea cerească. Icoanele şi pictura în Biserică nu sunt o simplă reproducere a realităţilor din lumea aceasta, ci ele sunt o vedere duhovnicească a sfinţilor care au trăit pe pământ, dar care acum se află în Împărăţia cerurilor. De aceea, sfinţii au în jurul capului lor aureolă, au drept cunună lumina cea neapusă a harului Preasfintei Treimi. Ei trăiesc în slava Preasfintei Treimi. Au adunat tainic în suflet, prin smerenie şi pocăinţă, prin credinţă dreaptă şi fapte bune, lumina harului din Împărăţia cerurilor, iar când s-au mutat la ceruri, au ajuns în slava Preasfintei Treimi. Această lumină netrecătoare, care nu este lumină de la soare, ci slava lui Dumnezeu împărtăşită sfinţilor, se vede, de multe ori, nu numai în aureola sfinţilor, în nimbul lor pictat în aur, ci foarte adesea şi în jurul întregii persoane, adică lumina ca fond al icoanei sau al frescei, mai ales în mozaic. Cu alte cuvinte, sfinţii sunt integraţi în lumina cea neînserată, neapusă a Împărăţiei cerurilor. Aceasta este Ortodoxia: vederea slavei lui Dumnezeu încă din lumea aceasta; vederea frumuseţilor celor cereşti şi netrecătoare încă din timpul vieţii pământeşti în care noi suntem trecători. Prin urmare, dumnezeirea Ortodoxiei este adevărul ei! 2) Slava lui Dumnezeu este frumuseţe veşnică Ortodoxia nu este doar adevăr de credinţă, ci este şi frumuseţe a credinţei. Noi avem în Sfânta Liturghie o rugăciune în care se spune: Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc frumuseţea sau bună cuviinţa casei Tale! Deci, Dumnezeu nu este numai bun, ci este şi frumos; este plin de slavă. Iar frumuseţea pe care Dumnezeu a creat-o în lume, în natură, şi mai ales pe chipul oamenilor are ca scop să ne conducă la o frumuseţe mai presus de lume, la frumuseţea cea netrecătoare. Mulţimea picturilor, mulţimea frescelor, mulţimea mozaicurilor din Biserica Ortodoxă, de la o margine la cealaltă a pământului, ne arată că dorim să pregustăm încă din lumea aceasta frumuseţea veacului ce va să fie, adică frumuseţea Împărăţiei cerurilor. Anul acesta (2012) vom avea primul concurs organizat de Patriarhie pentru pictori adulţi. Am avut, în anul precedent, pentru copii, un concurs numit "Icoana din sufletul copilului", dar acum dorim să vedem care sunt cei mai buni pictori români contemporani, dornici să se înscrie la concurs, astfel încât, de hramul istoric al Catedralei patriarhale, în 21 mai 2012, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, să-i premiem pe adulţii care pictează cele mai frumoase icoane. Noi avem în Biserică nu doar icoane vechi, de muzeu, ci şi o mulţime de icoane noi, care arată continuitatea tradiţiei noastre ortodoxe autentice. Au fost vremuri când icoanele şi picturile noastre bisericeşti au fost influenţate de arta renascentistă occidentală, dar în prezent este o tendinţă de a reveni la tradiţia autentică, fiindcă icoana nu este o copie a realităţii banale, ci este o vedere duhovnicească în ceruri a naturii umane preaslăvite, dăruită de Dumnezeu cu nestricăciunea, cu biruinţa asupra păcatului şi asupra morţii. Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu Care a luat chip de om ne îndeamnă ca în fiecare casă să avem icoane, mai ales în partea dinspre Răsărit a camerei, unde se aşază mai multe icoane şi o candelă, pentru ca acolo să fie un loc de rugăciune, întrucât casa noastră este o biserică mică aflată în legătură cu Casa Domnului, cu Biserica cea mare. Această prezenţă a icoanelor în casele oamenilor şi în instituţii publice înseamnă că noi mărturisim iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Icoana, fie că se află în biserică, fie că se află în casă, fie în şcoală sau într-o instituţie publică, înseamnă faţa lui Dumnezeu întoarsă spre noi, iubirea Lui care ne cheamă să răspundem cu iubire, bunătatea Lui care ne cheamă să răspundem cu bunătate şi sfinţenia Lui care ne cheamă la sfinţenie şi viaţă veşnică. Mai mult, icoana sfântă concentrează în ea toată Sfânta Scriptură. Astfel, credincioşii, chiar dacă nu ştiau să citească în Sfânta Scriptură, iubeau foarte mult icoana, pentru că icoana Mântuitorului Iisus Hristos este rezumatul Sfintei Scripturi, este forma văzută, forma pictată a Cuvântului din Sfintele Evanghelii. De fapt, icoana concentrează în ea taina persoanei. Uneori, când ne aducem aminte de o fiinţă dragă, sărutăm fotografia acesteia, a mamei, tatălui, soţiei, soţului, copiilor, fraţilor, surorilor, ca şi când ar fi aproape, ca şi când ar fi de faţă. Cu atât mai mult când sărutăm icoanele sfinţilor, arătăm că nu doar credem că ei sunt lucrarea harului lui Dumnezeu în lume, ci îi şi iubim, întrucât ei ne iubesc pe noi şi se roagă împreună cu noi şi pentru noi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim cât de mare este bogăţia credinţei exprimată în sfintele icoane, precum şi cât de mare este binecuvântarea de a fi ortodocşi, de a mărturisi dreapta credinţă şi de a simţi în suflet frumuseţea cea netrecătoare a luminii sfinţilor şi a tuturor veşmintelor şi obiectelor sfinte din Biserică, dar mai ales frumuseţea sfintelor icoane, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!