Smerenia, urcuş către împărăţia lui Dumnezeu

"Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor" (Matei 18, 4);

"Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacob 4, 6); "Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 14, 14); Şi cuvinteleSfintei Scripturi despre smerenie sunt nenumărate. Din cele de mai sus, înţelegem importanţa virtuţii smereniei pentru mântuire. Pentru ca smerenia să fie virtute, trebuie ca omul să se vadă şi să se recunoască aşa cum este, nici mai bun, nici mai rău, nici mai înţelept, nici mai neînţelept decât este. "Cunoaşte-te pe tine însuţi", învăţa înţelepciunea filosofilor antici greci. A te cunoaşte pe tine aşa cum eşti înseamnă un curaj moral, o conştiinţă deosebită, o inimă sinceră, o minte limpede, înţeleaptă, înseamnă un efort moral de a înlătura din sufletul tău duhul mândriei, care-ţi spune că eşti mai bun, mai înţelept, mai mare decât cel de lângă tine, în realitate tu fiind mai puţin decât crezi că eşti. A te cunoaşte şi a te recunoaşte aşa cum eşti nu este de ajuns, ci trebuie să te sileşti să fii cum trebuie, să fii cum te vrea Dumnezeu, cât mai bun, cât mai curat sufleteşte, să te sfinţeşti zi de zi, iar atunci când cazi în păcat să te smereşti în faţa preotului duhovnic, să-ţi mărturiseşti căderea - păcatul - în Sfânta Taină a Spovedaniei, spre a lua iertarea, care înseamnă şi puterea şi harul sfinţilor, pentru a te strădui în continuare şi permanent întru agonisirea celor bune, ziditoare de suflet. "Cel ce şi-a recunoscut păcatul este mai mare decât cel ce înviază morţii", spune Isaac Sirul, "iar cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului" (Isaac Sirul, XXXIV).