Smerenie şi valoare

Trăim într-o lume în care iluzia a devenit valuta forte a minţii umane, care se droghează sistematic cu frânturi de realitate, având pretenţii de întreg, cu proiecte eşuate sau cu surogate de fericire. Nu degeaba Sfântul Ignatie Briancianinov a pus diagnosticul corect al lumii de azi în faimoasa sa lucrare "Despre înşelare".

Vor spune unii că plăcerile gregare sunt aceleaşi, că tentaţiile acestei lumi ţintesc timpul şi mântuirea omului de la Facere încoace, că există o slăbiciune comună a umanităţii faţă de materie, pe care o foloseşte păcătos în scopuri de putere sau de plăcere. Da, dar mai este ceva de mare importanţă, şi anume că în societatea consumistă în care trăim, uneori chiar virtuţile fundamentale ale vieţii sunt obnubilate, schimbate în firea lor, corupte în conţinutul lor bun sau chiar anulate pe motiv de expirare. Spunând aceasta, să vă dau un exemplu: smerenia. Ea poate deveni, dacă nu e simţită autentic şi practicată onest, o simplă fanfaronadă interioară sau o demonstraţie de virtuozitate teatrală cu noi înşine. Alteori, este un exerciţiu de mascare a propriei trândăvii sau simptomatica ignoranţei pline de mândrie. Nu pot uita temenelile fără substanţă din unele medii sociale sau lipsa de creativitate manifestată agresiv prin condamnarea celor care gândesc. De fapt, smerenia este un dar de la Dumnezeu pe care îl cultivi întreaga viaţă, dar nu poţi culege roadele lui decât dincolo, în lumea iubirii dumnezeieşti. Smerenia, ca fiinţă a veacului viitor, este mereu de neatins, piere atunci când pui mâna pe ea, se risipeşte ca o ceaţă de lumină, ca o auroră a vieţii sau ca un curcubeu. De multe ori, smerenia falsă este invocată ca substitut al competenţei, alteori motivează arivismul, indolenţa şi indiferenţa: "nu ştie să scrie (vorbească, gândească), dar e aşa de smerit!". Ea e folosită acerb şi de cei care-şi ascund inabilităţile şi frica de valoare, clamând nevoia de umilinţă, alteori e egalitarism care mutilează fiinţa şi inactivează darurile lui Dumnezeu. Cineva spunea că un adevărat magistru îşi alege numai ucenici mai inteligenţi decât el. În acelaşi timp, Însuşi Hristos a spus că "nu este ucenic mai mare decât învăţătorul său", arătând că în procesul de ucenicie, smerenia şi ascultarea sunt condiţiile necesare ale întrecerii maestrului. Smerenia absolută, întreagă şi dumnezeiască a fost aceea a Fiului lui Dumnezeu, care din slava veşnică şi infinită a Treimii a luat chip de rob muritor, suferind toate durerile lumii din iubire. Adevărata smerenie înseamnă coborâre adâncă în viaţa celorlalţi, jertfă pentru binele fraţilor, simţire a durerilor semenului, realism duhovnicesc faţă de propriile neîmpliniri, conştiinţa prăpastiei imense dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să fii, dorinţa demnă de a deveni ceea ce vede Dumnezeu în tine. Nu te poţi smeri dacă nu cobori, asta dacă ai unde coborî.