Soarele negru al melancoliei

Filmul lui Lars von Trier "Melancholia", prezent în selecţia finală de la Cannes de anul acesta, este o peliculă detaşată de orice context social politic şi în acelaşi timp foarte provocatoare faţă de poncifele actualei societăţi. Poate de aceea nu a primit nici o distincţie la pomenitul festival.

De la bun început te fascinează tema muzicală, aceea a lui Tristan şi a Isoldei din opera lui Wagner. Este o temă copleşitoare care ne scoate din apatie. Lars von Trier a ales­o fiindcă ştia că doar în acest fel îşi aşază filmul într-o ramă a erosului mistuitor şi în acelaşi purificat. După ce am văzut "Dogville"-ul cu Nicole Kidman ca întrupare a sacrificiului christic sau "Breaking the Waves" în care Emily Watson interpretează aceeaşi partitură a jertfei duse la extrem, deşi pe muchia patologicului, actuala producţie duce gândul regizorului şi mai departe. De data aceasta iubitul care o inspiră pe femeie nu mai este din această lume. Iubitul este un astru misterios care se apropie fatal de pământ. Altă peliculă a lui von Trier "Dansând cu noaptea" unde protagonistă era celebra cântăreaţă islandeză Bjork poate fi regăsită şi aici. De data aceasta dansul cu noaptea este dansul cu moartea pe care-l interpretează civilizaţia actuală. Civilizaţie care, în viziunea regizorală, se reduce la câteva personaje şi la un domeniu aristocratic din Occident. Apocalipsa ca dezvelire a tuturor celor ascunse Filmul poate fi citit în mai multe registre, dar cel dominant este pur simbolic urcând până la metafizic. Spuneam că este provocator deoarece vorbeşte despre un posibil sfârşit al lumii, dar face aceasta elegant, subtil, poetic, în contrasens cu ce propun pe aceeaşi temă filme comerciale de acţiune, cu o anumită coloratură SF, precum "Independence Day" sau " Armaghedon", titlu biblic, dar cu Bruce Willis în rolul principal şi având ca soundtrack o piesă a celor de la Aerosmith. Astrul numit chiar melancholia poate fi privit ca scăpat de pe orbită, prefigurând un impact nimicitor, dar în egală măsură este şi Luceafărul lui Eminescu, Lucifer din panoplia mitologică a umanităţii. Mireasa, magnetizată de iubitul supranatural, iese din rânduiala pe care o cere nunta. Inadaptarea ei îşi află cauza tocmai în apropierea de Pământ a planetei străine. Complet dezbrăcată, întinsă pe o pajişte de un verde crud, ea se lasă îmbăiată de lumina stranie care coboară din cer. Nu mai avem atunci de-a face cu un asteroid uriaş care ameninţă integritatea Terrei, ci cu o ipostază a Erosului care o melancolizează pe tânăra fată până la pierderea minţilor. Justine, Cătălina noastră, devine victima unei circumstanţe neprevăzute pe care ştiinţa astronomiei nu o poate ţine în frâu. Nu întâmplător cumnatul ei, interpretat de Kiefer Sutherland, este un om de ştiinţă, astronom valoros, dar neputincios în faţa miracolului. Eroina nu mai răspunde stimulilor fireşti, îl umileşte pe mire şi-şi alege drept partener pe Tim, un fel de Cătălin din poemul eminescian, perfid băiat de casă, de prăvălie, de marketing, care profită de melancolia fără leac a miresei. Dar ea se descotoroseşte repede şi de el. Atracţia pentru Luceafăr este în continuare puternică şi până la urmă ne vine să credem că impactul catastrofic are semnificaţia unui act erotic determinat de solicitarea neistovită a eroinei, întrupată aici de Kirstin Dunst. Sora ei, în rol Charlotte Gainsbourg, interpreta din "Antichrist", nu trăieşte însă iubirea, ci disperarea. Pentru ea catastrofa e atât şi nimic mai mult. Pe măsură ce Justine se înseninează, ea cade pradă acceselor de spaimă. Întâiul dintre îngeri vânează astfel sufletele pregătite pentru teribila hierogamie. Soarele negru al melancoliei, cum ar spune Nerval, nu poate fi şters din inima aceluia în care a ajuns măcar o singură dată să se oglindească. Separarea nu mai e posibilă. Lucifer nu mai e chemat ca în poem de Demiurg pentru a întoarce spatele pământenilor. Dimpotrivă, el se duce cu toată ardoarea spre cea care-l cheamă, chit că iubirea e sinonimă cu un cataclism. Dar ce e simbolic şi metafizic depăşeşte limitele impuse de cosmos. Aşa se cuvine citit mesajul tare al filmului lui Lars von Trier. Deşi danez, provenit dintr-un mediu luteran pentru care natura s-a desvrăjit ireversibil, aici el face o frumoasă pledoarie în favoarea a ceea ce de la Mircea Eliade încoace numim liturghie cosmică. Asistăm în final la o fantastică îngemănare a elementelor care vorbesc despre apocalipsă nu în sensul de distrugere, ci de revelaţie, dezvelire a tuturor celor ascunse. La Cannes, se ştie, von Trier a suferit pentru nişte afirmaţii riscante în legătură cu Hitler. Oamenii de stânga atât au aşteptat ca să-l pună la zid. Dar ideea lui privea tragedia ca fenomen spiritual prin care până şi personajele odioase poartă pecetea damnării şi nu rămân simpli tirani. Dar cine e dispus ACUM să înţeleagă aşa ceva? Filmul lui provoacă fiindcă ridică drama individuală a iubirii la nivel cosmic, mitologic, ontologic. Lumea nu va pieri din cauza unei catastrofe profane, ci sedusă de melancolia sferelor cereşti. Evident, pot fi întrebat de ce am scris rândurile acestea? Şi dau următorul răspuns. Fiindcă am făcut o nefericită comparaţie între acest film şi ce oferea bulevardul la concurenţă, respectiv "Principii de viaţă" , pelicula mai tânărului Constantin Popescu. Aici avem de-a face cu acelaşi minimalism care ne intoxică de ani buni. Poetica vieţii de zi cu zi, opusă terapeutic aşa-zisului film cu miză, a ajuns drog curat şi nu ne mai curăţăm creierii de o asemenea hrană. Nu e aici critică, ci doar exprimarea unei amărăciuni. O consolare: din punctul de vedere al receptării cantitative, adică al numărului de spectatori, ambele săli erau la fel de goale.