Şocant şi mântuitor?

A şoca a devenit o caracteristică a epocii noastre. Ceea ce înainte era o raritate, o fisură în croşetul cotidian, astăzi se impune ca modă, ca mijloc de a atinge succesul. Dacă vrei să fii cool, apreciat de colegii de clasă, te îmbraci şi te comporţi şocant, asculţi muzică trăsnită şi chinui vocabularul până găseşti cele mai haioase combinaţii între cuvinte. Dacă vrei să ai audienţă în presă, şochezi publicul prin maniera în care prezinţi subiecte... evident senzaţionale. Vrei să vinzi mai repede cartea pe care ai comis-o? Alege un titlul şi o copertă şocante şi va fi repede remarcată pe tejghea. Iar dacă vrei să stârneşti valuri de cerneală în presa de specialitate, alege un subiect care desfiinţează dogme sau tradiţii şi vei ţine prima pagină mult timp. Ba, s-ar putea chiar să te trezeşti cu o ofertă de la un Hollywood în criză de idei şi care nu mai poate stoarce din aceleaşi reţete răsuflate pungoiul de dolari râvnit.

Teribilismul e prezent, nu rareori, şi în politică, însă aici e destul de repede sancţionat de un electorat care încă mai apreciază sobrietatea şi seriozitatea afişată la patru ace. Dincolo de toate, cel mai enervant mi se pare faptul că artiştii (mai ales cei din zona artelor plastice) sunt din ce în ce mai tentaţi să apeleze la mijloace-şoc de exprimare pentru a atrage atenţia asupra lor. Evitând cu bună ştiinţă zonele gri, aş face o maniheistă împărţire a motivelor care îi împing pe aceştia în braţele unei muze evadate din ospiciu. Cei mai jalnici sunt cei care chiar nu au nici talent, nici idei şi care vor doar să intre într-un top ten al încasărilor prin produse care înlocuiesc fiorul artistic cu ieftina contrarietate. Unii parodiază scene biblice, alţii „demitizează“ simboluri naţionale (cum sunt marii voievozi), iar cei mai lipsiţi de imaginaţie introduc elemente de natură erotică cu singurul scop de a zgâlţâi retina vreunui privitor. Pe de altă parte, există şi artişti care, deşi talentaţi şi foarte citiţi, nu sunt luaţi în seamă nici de critici, nici de public şi care utilizează şocul doar ca pe o „momeală“, ca pe un cârlig de agăţat „consumatorul“ de artă, ameţit de supraabundenţa de opere mai mult sau mai puţin artistice de pe piaţă. Dincolo (sau dincoace) de toate acestea, există însă un spaţiu în care şocul are un loc binemeritat: spiritualitatea creştină. „Sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini“, creştinismul a schimbat percepţia a tot ceea ce părea a purta eticheta certitudinii absolute. Dumnezeu este Unul, dar în Trei Persoane. Iisus Hristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Sfânta Maria este maică şi fecioară. Cine caută să-şi câştige viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Hristos acela o va câştiga! O listă de astfel de exemple poate continua pe pagini întregi. Iată locul în care şocul îşi dezvăluie valenţele sale mântuitoare. Născut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc, şocul duhovnicesc (hai să-i zicem totuşi aşa, pentru a-l deosebi de celelalte caricaturizări ale sale) vine să lege cele două lumi, să croiască pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. E un salt care străpunge acest cerc vicios (şi la propriu, şi la figurat) în care omul se învârte vâslind doar cu paleta minţii sale mărginite.