Specific şi expresie uzuală în lirica Sfintei Scripturi
În orice limbă sau dialect (inaccesibil sau cvasi-uzual) poezia are în esență farmecul ei, rămânând totodată o entitate stilistică greu de definit. Cu atât mai dificil este atunci când vorbim despre „poezia biblică”. Geneza ei se revendică în legătură cu tradiția literaturii ebraice. Astfel, spre deosebire de alte creaţii lirice de factură profană, acest segment al textului sacru se indentifică prin stilul concis și dens al limbii de care se foloseşte. După părerea specialiștilor bibliști, poezia Scripturii conferă o atenție distributivă, nu numai asupra conținutului exprimat, ci și asupra modului de exprimare.
Poezia biblică este în mare măsură atipică prin discursul pe care îl oferă, reușind să suprapună de manieră unică firescul cu suprafirescul. Exegezele biblice și patristice cuprind această entitate stilistică în elementul de „metalimbaj”. În altă ordine de idei, luând ca etalon poezia din textul sacru al Vechiului Testament, descoperim elemente atât de complexe încât nu am putea vorbi nici pe departe despre o abordare etalon în ceea ce privește metrica compoziției stilistice. Cu toate acestea, există un element de referință, păstrat și promovat de exegezele ulterioare, anume paralelismul. El apare atunci când una, două sau trei versuri (sau versete) din aceeași poezie devin interdependente prin ideea pe care o exprimă. S-a mers mai departe și s-au evidențiat în funcţie de context mai multe forme de paralelism, precum: sinonimic - atunci când două versuri spun același lucru; antitetic - când înțelesurile exprimate sunt opuse; sintetic - când este vorba de o expresie diferită de cele două anterior evocate. Pentru a exemplifica această criterizare, bibliștii au identificat textual fiecare exemplu arătând că în In. 2, 2 găsim o formă de paralelism sinonimic; în Proverbe 1, 8 - paralelism antitetic, în Plângeri 2, 6 - paralelism sintetic.
Paralelismul ca specificitate poetică
Nu trebuie să ne surprindă faptul că limbajul simbolic și metaforic al textului sacru, pe de o parte, și paralelismul biblic, pe de altă parte, împărtăşesc calitatea similitudinilor și diferențierilor de înțelesuri. Acestea reprezintă în fapt așa-zisele „manifestări lingvistice”, concretizare cu precădere în cuvintele-imagini. „Cuvintele cheie, repetițiile, aluziile, personificările, ritmul, cuvântul/sunetul cântat, imaginea, metafora, acrostihurile, incluziunile și refrenurile cu toate sunt deosebit de importante”. Cu alte cuvinte, în poezie descoperim o lume alternativă, construită prin imagini şi simboluri. Nu avem de-a face doar cu un set restrâns şi uzual de tehnici literare, generatoare de senzaţii şi imagini suprapuse realităţii de facto, ci mai degrabă cu „un mod aparte de a descrie și a imagina lumea”. Dacă toate formele de literatură caută să ofere într-o formă stilizată imaginea realităţii existenţiale, fizice sau metafizice, poezia se desfăşoară însă de o manieră diferită. Ea este astfel cu mult mai puternică decât proza, în special prin termenii pe care îi folosește, care nu răspund la fiecare întrebare, și prin natura ei metaforică, care ridică tot felul de întrebări. În acest fel, „poezia aduce o contribuție esențială în Vechiul Testament, o treime din acesta fiind poetic. Această bogată consistență poetică a Vechiului Testament, pe de altă parte, are o importanță semnificativă pentru canonul creștin al Noului Testament. Fără poezie și fără imaginația poetică, teologia și Scriptura ar deveni prozaice în cel mai strict înțeles al cuvântului. Cu poezia, dimpreună cu darurile ei adăugate și cu metaforele ce o caracterizează, imaginația și evocarea, teologia și Scriptura devin dintr-odată lumi alternative - locuri imaginate și create figurativ de Psalmist, înțelept și profet, gata să fie moștenite de către cei care viețuiesc într-o lume fără culoare și într-un context ateistic” (The New Interpretation’s Bible. One Volume Commentary, edited by Beverly Roberts Gaventa and David Petersen, Abingdon Press, Nashville, 2010, p. 960).
Forme de paralelism poetic în Biblie
Tradiția și analiza lingvistică literară a textului sacru au identificat o strânsă legătură între poezia Vechiului Testament (în fapt forma genuină de manifestare a stilului poetic în textul sacru prin intermediul tradiției limbii ebraice) și unele vechi inflexiuni din poezia ugaritică. Bibliștii au evidenţiat în acest sens o serie de criterii interpretative, precum: 1. Perechile de cuvinte paralele; 2. Înțelesurile condiționate; 3. Perechile abstract-concret; 4. Despărțirea frazelor compozite; 5. Modificatorul cu dublă sarcină; 6. Incluziunea; 7. Elipsa; 8. Angajamentul; 9. Identificarea târzie și concluzia. Vom încerca să exemplificăm rezumativ în cele ce urmează câteva dintre ele.
Perechile de cuvinte cu sensuri paralele intră ca și uzanță în construcțiile poetice paralele mai sus pomenite. De pildă, cuvântului/substantiv „tron” (în înţelesul uzual de obiect) îi este compatibil verbul „ridicare”, care se defineşte totodată şi prin înţelesul de ascensiune socială, dobândită implicit prin „șederea pe tron” (cf. Ps. 89, 29).
Înțelesurile condiționate sunt generate de paralelismul înțelesurilor antitetice, având rolul de a lămuri anumite structuri lingvistice printr-o exprimare predilectă a conținutului pe care doresc să-l exprime. De pildă, atunci când ne referim la înțelesul cuvântului „mână dreaptă” (în sensul de încredere intimă și personală), este implicit și condiționat ca expresie definit prin termenul de „mână stângă” (cf. Judecători 5, 6).
Perechile de cuvinte abstrat-concret reflectă şi ele în esenţă paralelismul poetic al Scripturii. De pildă, expresia „vinul cel nou” definește în primă instanță expresia literală a vinului recent făcut, referindu-se de asemenea metaforic la sentimentul de „sățietate/saturație” (cf. Prof. 3, 10). Comentatorii biblişti au observat în consecință faptul că butoaiele nu se pot umple de „sățietate” (prin care se defineşte sentimentul conex), fiind în consecință nevoie în mod firesc de materie.
Despărțirea frazelor compozite contribuie la formarea paralelismelor. Poetul biblic socotește în acest sens ca necesară împărțirea acestor tipuri de fraze, tocmai pentru a da mai multă expresivitate conținutului poetic al însemnărilor sale. Avem ca exemplu un text de la profetul Isaia (11, 2 și 19, 3), unde folosește o așezare diferită a frazei, tocmai pentru a întări mesajul său.