Specificul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae (II)
Vrem să evidențiem încă o probă despre gândirea atotcuprinzătoare a părintelui Dumitru Stăniloae. Unii îi reproșează că a avut doar câteva idei sau motive, pe care le-ar fi tratat rigid, pe care pedala obsedant. Față de această prejudecată, ținem să arătăm cât de dialectic și cuprinzător a fost în gândirea, personalitatea și sufletul lui. El era atât imanentist, cât și transcendentalist. Spunem că era imanentist, în sensul că gândirea și persoana lui erau cu totul înrădăcinate în pământul acestui neam, acestui suflet și naționalism românesc. El știa că a fi om deplin înseamnă a sta cu picioarele adânc înfipte în realitățile în care te-ai născut de la Dumnezeu. Dumnezeu te-a născut să fii etiopian? Atunci tu trebuie să-ți cunoști rădăcinile etiopiene, căci ele sunt făcute de Dumnezeu. Ele sunt planul, darul, bogăția și iubirea lui Dumnezeu; altfel nu crezi în Dumnezeu. A fi om adevărat, a fi înțelegător și a fi împlinit înseamnă a merge până la capătul rădăcinilor și a te hrăni de acolo, din adânc. Știm cât de mult a vorbit părintele Stăniloae despre teologie și spiritualitate toată viața. Și totuși, la sfârșitul vieții, întrebat fiind ce mai plănuiește - când nu mai scria, căci era bolnav -, spunea că dacă ar mai fi putut, ar mai fi scris o carte: despre portul popular românesc. Marele om și teolog, care mai avea câteva momente până la întâlnirea cu Dumnezeu, nu mai voia să scrie teologie! Voia să scrie despre portul popular românesc. Cum se explică asta? De ce despre portul popular românesc? Pentru că nimic în lume nu exprimă mai bine credința adevărată, vie și asimilată deplin de oameni pe pământul acesta, decât portul popular românesc. Părintele Stăniloae a înțeles acest lucru foarte bine, ca intelectual și ca persoană care a trăit și s-a hrănit din sufletul popular românesc toată viața. El a știut că autenticitatea și frumusețea unui suflet de om și de creștin s-au exprimat exemplar și se pot vedea sublim în portul popular. Iar prin aceasta el de fapt făcea teologie; iată cât era de ancorat în imanent.
Și acum putem să observăm, la polul opus, că era și foarte transcendentalist, în același timp. În timpul lui, nimeni nu a subliniat ca el faptul că din tot ceea ce există în univers, din tot ceea ce a creat Dumnezeu, valoarea supremă este persoana. Toate valorile fără persoane sunt obiecte, iar acestea nu au nici un preț. Ele nu rămân decât în legătură cu persoana; persoana este totul. Toată viața lui a murmurat acest cuvânt: „persoana, persoana!” Ucenicii și doctoranzii care l-au audiat știu acest lucru; pentru că era obsedat de ea, pentru că devenise în el realitatea fundamentală a lumii. El a înțeles, cu toată mintea și cu tot sufletul lui, că toată existența înseamnă persoana. Dumnezeu există pentru că este Persoană; El este realitatea absolută pentru că este Persoana absolută, iar oamenii există și ei pentru că sunt persoane, altfel nu ar exista. Faptul că Dumnezeu e Persoană și oamenii sunt persoane arată că există cea mai mare legătură între om și Dumnezeu, că Dumnezeu este cu adevărat părintele omului și nu un creator mecanic. El este părintele care creează copilul, îl iubește în veșnicie și îi poartă de grijă. Părintele Stăniloae era pe de o parte cu totul legat de realitățile istorice ale neamului, națiunii și geografiei lui; pe de altă parte știa însă foarte bine că aceste realități (care vor fi transfigurate în veșnicie) trebuie înțelese și legate strâns de persoane și au destin numai prin persoane.
De asemenea, e necesar să mai subliniem încă o valoare a cuvântului și sufletului părintelui Dumitru Stăniloae: consecvența. Și trebuie spus că unii chiar i-au reproșat acest lucru: că n-a ținut pasul, că a fost rigid, că nu s-a înnoit și chiar s-a anchilozat. Într-adevăr, ce a spus la început a spus și la sfârșit. Repetăm ceea ce spuneam mai sus: toată gândirea și exprimarea lui s-au manifestat în spirală. Era aceeași imagine, în realitate însă urca tot mai sus. Sigur că aceleași lucruri l-au obsedat până la sfârșitul vieții, pentru că valorile în esență nu se schimbă. Dumnezeu nu Se schimbă: de aceea e Dumnezeu, pentru că nu Se schimbă. Omul e om pentru că se schimbă, căci dacă nu s-ar schimba nu ar mai fi om. Marile adevăruri nu se schimbă în esență; se schimbă în înțelegerea, în manifestările sau valorificarea lor, dar nu în esența lor. Până la urmă, valoarea înseamnă neapărat consecvență; valoare fără consecvență nu există. El a fost consecvent toată viața lui; și putem aici să probăm acest adevăr și cu ceva din experiența noastră personală. L-am întrebat odată, dacă ar fi să aleagă doar două persoane dintre toți oamenii pe care i-a întâlnit în viața lui, care îi rămân la suflet, pe cine ar alege? A răspuns pe loc, fără să șovăie: „Mitropolitul Bălan și Nae Ionescu!” Acestea au fost figurile care i-au rămas la suflet: nu a trebuit să socotească, pentru că a fost consecvent, pentru că aceste nume erau două adevăruri fundamentale ale vieții lui. Tot în sensul consecvenței trebuie să privim și faptul că atunci când a combătut niște lucruri pe care le socotea inacceptabile a rămas neschimbat până la sfârșit. Știm că a avut o polemică cu Lucian Blaga, în care noi credem că rămâne valabil și astăzi. Dacă ar fi avut dorința de mediatizare, dacă i-ar fi plăcut să fie aplaudat, ar fi putut să nuanțeze, să facă unele compromisuri de dragul publicului sau imaginii. N-a schimbat nimic, pentru că a respins aplauzele de dragul adevărului, al valorii, sincerității și consecvenței. Un adevărat om, un intelectual onest nu face niciodată rabat de la adevăr.
În ultimul timp, pe lângă valorificarea firească, asistăm și la o discutare a lui de multe ori festivistă, superficială sau chiar eronată. Unii gânditori neortodocși se străduiesc, sub umbrela părintelui Stăniloae, să-și întemeieze sau justifice propriile poziții, ne-ortodoxe, să-l protestantizeze sau să-l globalizeze. E un pericol real și o falsificare, căci adevărul nu e o sumă de compromisuri iar în adevărul dogmatic nu se poate nivela nimic. Nu poți să-ți lepezi pielea, cum nu poți să sari peste umbra ta; fiecare are umbra lui, pielea și culoarea lui. Nu poți să devii inodor, incolor, fără miros, fără culoare, fără gust, fără calitate. A fi om înseamnă să ai niște calități precis definite, pe care numai tu le ai, și în asta constă valoarea ta. Oamenii Bisericii au datoria să-l prezinte pe părintele Stăniloae în totalitatea lui, adică în adevărul lui.
În sfârșit, trebuie să subliniem ceea ce ni se pare însușirea principală sau meritul fundamental al gândirii și al operei lui. El constă în ceea ce am numi sănătatea, autenticitatea sau organicitatea gândirii, exprimării și vieții sale. Noi credem că valoarea cea mai mare a părintelui Stăniloae nu stă în faptul că a fost extrem de profund și bogat, că a exprimat și a oferit valorile teologice și naționale supreme. Cel mai important ni se pare faptul că a dobândit ceea ce Sfinții Părinți numesc „dreapta socoteală” sau discernământul; noi am zice „nasul” sau mirosul teologic. A fi gânditor sau teolog adevărat înseamnă să miroși repede orice realitate nouă și s-o califici imediat, fără șovăire, precis și fără greș: să spui exact ce este, „cu ochii închiși”, și să nu te înșeli deloc. Părintele Stăniloae a fost denumit de către teologii din vremea noastră ca fiind „patriarhul teologiei românești”; este o calificare și o formulă frumoasă și meritată. Noi l-am numit o dată drept „Eminescu al teologiei românești”, exprimând prin aceasta faptul că este exponențial nu numai pentru gândirea teologică, ci pentru întreaga spiritualitate românească: așa cum Eminescu este reprezentativ pentru poezia românească, așa este și părintele Stăniloae pentru spiritualitatea românească în general. Am putea să-l mai numim și „un monument al naturii umane”. Dar noi ținem să-i dăm alt nume, și sperăm să fim bine înțeleși. Noi l-am denumi pe părintele Dumitru Stăniloae drept „paznicul de far” sau „câinele credincios al spiritualității românești”. Prin aceasta vrem să spunem că el a dobândit prin mintea și sufletul lui o finețe, o pricepere și o simțire extraordinară, prin care a detectat și a exprimat precis și exemplar valoarea teologică și umană în general. Peste tot a înaintat cu prudență și cu grijă, ca să nu se înșele: și nu s-a înșelat. Sfinții Părinți spun că aceasta este cea mai mare calitate pe care poate să o dobândească omul: „dreapta socoteală” sau discernământul. A avut o gândire și o simțire sănătoasă, organică și deplină: organicitatea este valoarea și meritul fundamental al gândirii și personalității sale.
În lumea noastră se găsesc mulți oameni foarte bine informați. Oamenii sunt tot mai informați, dar și mai deformați. Avem oameni culți, pricepuți și talentați, dar tot mai puține caractere și etaloane, tot mai puține „nasuri” care să identifice valoarea și s-o ofere autentic și deplin, cu ochii închiși. Părintele Stăniloae rămâne exemplar și incomparabil prin acest dar al discernământului, socotit drept excepțional de către toți Sfinții Părinți. Acestea toate, împreună cu celelalte dimensiuni nemuritoare ale personalității sale, au fost confirmate definitiv și proclamate oficial prin canonizarea sa de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Citiţi şi: Specificul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae (I)