Speranţa, liantul iubirii

În Duminica a IV-a după marele praznic al Învierii Domnului avem prilejul de a ne reîntâlni cu unul dintre personajele extrem de cunoscute din Sfânta Scriptură, anume cu slăbănogul bolnav de 38 de ani. Fragmentul, extras din Evanghelia după Ioan (Ioan V, 1-15), este familiar celor mai mulţi creştini practicanţi, prima parte a sa fiind citită la fiecare slujbă de sfinţire a apei (sfeştanie).

Sunt foarte multe teme aflate la îndemâna unui predicator în această zi, dar cum principiile Omileticii (disciplina discursului bisericesc) nu permit decât dezvoltarea unui singur subiect, el trebuie să facă un generos efort de selecţie a chestiunilor abordabile. A alege între puterea tămăduitoare a lui Dumnezeu, restricţiile din zilele de sărbătoare, realitatea minunilor, valoarea sănătăţii trupeşti şi multe-multe altele este o încercare grea. Dar precum în orice încercare, cheia eventualului succes o reprezintă răbdarea, perseverenţa, speranţa, am ales să vorbim şi noi de acelaşi lucru, mai ales că acestea au fost virtuţile de care a dat dovadă bietul paralizat din Ierusalim. Cred că nici unul dintre noi nu a reuşit să obţină totul în viaţă de la prima tentativă. Sigur, unele lucruri "ne ies" din prima, dar sunt nenumărate altele care ne solicită exerciţiu constant. Plecând de la cele mai simple (mersul pe bicicletă, scrisul la calculator, pregătirea unei mâncări şi mii de altele asemenea), până la cele mai complexe, care implică integralitatea fiinţei umane (spre exemplu, rugăciunea inimii). De aici rezultă faptul că, mai mult sau mai puţin, am gustat din cupa amară a eşecului, a dezamăgirii. Nereuşita este prilej pentru două atitudini: resemnare sau încordare. În prima situaţie, omul cedează şi refuză continuarea luptei. "Am încercat. E prea greu", şi povestea se încheie acolo, în acceptarea unor limite, de multe ori doar aparente. Al doilea caz este cel al persoanei ce priveşte un eşec doar ca amânare a succesului. "Am încercat, dar nu am făcut totul. Se poate să fac mai bine. Dacă Dumnezeu vrea, voi reuşi." Şi merge mai departe. În această a doua categorie îl încadrăm pe sărmanul slăbănog. Vă imaginaţi cât de tare era acest om dacă de 38 de ani aştepta în pridvorul Vitezdei cu gândul că, nu ştiu cum, el va fi primul care va atinge luciul apei binecuvântate de înger? Ce putere trebuie să fi avut acest om, stors de străduinţe, eşecuri repetate şi dezamăgiri? Noi ne pierdem nădejdea dacă am picat examenul auto de două ori sau dacă îndemânarea ne joacă o festă în vreo situaţie anume. Dar să încerci acelaşi lucru 38 de ani? Să trăieşti fiecare răsărit de soare cu gândul că în acea zi, poate, lucrul dorit se va întâmpla? Că miracolul se va înfăptui, că boala va fugi, că omul pe care îl aşteptai a deschis uşa vieţii tale? Slăbănogul este un personaj exemplar. Desconsiderat de mulţi, părăsit de toţi, se susţine în existenţă agăţat de mila lui Dumnezeu şi sprijinit în toiagul perseverenţei lui. Soluţia a fost de succes. Dar nu cred că am vrea să simţim vreodată furtunile sufleteşti ale unui om care vedea că neputinţa şi izolarea sa, dezinteresul şi egoismul celorlalţi se pun stavilă în calea normalităţii sale. Speranţa, în sine, este într-adevăr un miracol. Poate şi de aceea, atunci când un om renunţă la un ţel, nu o face atât din cauza condiţiilor externe, ci din a celor interioare, pierderea nădejdii, lucru pe care diavolul ni-l doreşte. Se povesteşte că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus în vânzare, l-a întrebat pe diavol, de ce? - Pentru că aceasta este cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în mână!". Şi consecinţele imediate sunt tristeţea, deznădejdea, căderea, ura. "Când dispare speranţa, dispare şi iubirea" (Sfântul Ioan Scărarul). Aşa încât nu ne rămâne decât să sperăm. Nu că ar fi puţin. Dimpotrivă, credem că este esenţial. Ea este liantul veşnic între vis şi realitate, între dorinţă şi ţintă, între Dumnezeu şi om, între cel ce iubeşte şi cel iubit.