Spre duhovnic

Mi-aduc aminte de o scenă în care un bătrân era sprijinit de braţele a doi tineri, el uitându-se în jos îngreuiat de povara neputinţei, ei privind înainte spre eventualele obstacole ce ar fi putut apărea în cale. A fost un ajutor bun pentru înţelegerea frumoasei pericope ce relatează cunoscutul episod al vindecării paraliticului din Capernaum (Marcu II, 1-12), citită în Duminica a

II-a din Postul Mare. Departe de a fi doar consemnarea de natură istorică a unei minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, ridicarea paralizatului de pe patul de suferinţă pe care stătea în oraşul mângâierii, după cum este originea ebraică a numelui localităţii de la marginea nord-vestică a Mării Galileii, reprezintă metafora luptei pentru mântuirea sufletului omenesc pe care Domnul a împlinit-o prin venirea Sa pe pământ, prin Întruparea din Sfânta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt. Dar nu este doar atât, pentru că măreaţa operă de mântuire săvârşită de Fiul lui Dumnezeu este continuată astăzi, şi va rămâne aşa, până la cea de-a doua Sa venire întru slavă, când toate se vor face noi (Apocalipsă XXI, 1, 5). În biserici de mir, catedrale episcopale, lăcaşuri de asistenţă socială, mănăstiri ascunse, altare ce privesc cerul din surprinzătoare colţuri ale lumii, de peste tot clerul ortodox apucă braţele slăbănogite ale celor veniţi în faţa lui Dumnezeu pentru a-şi mărturisi păcatele. Singuri? Nu, niciodată. Niciodată nu ai putea conduce spre o ţintă pe cineva ce nu-şi mai stăpâneşte membrele. Şi atunci cine este la braţul celălalt? Cine suportă greutatea în partea opusă? Este Acelaşi Mângâietor dintotdeauna al tuturor, Cel ce întăreşte chiar şi paşii, mai mult sau mai puţin ezitanţi ai preotului: Duhul Sfânt. Ei bine, conştientizarea acestui ajutor de Sus face mult bine celor implicaţi în actul curăţirii de păcate. Da, suntem cu genunchii tremurânzi şi ne este frică să mai ridicăm ochii spre cer; da, ştim că suntem slabi să ne purtăm chiar şi greutatea fărădelegilor noastre, cum vom ajuta pe altcineva? Dumnezeu este, însă, mare şi Mult-milostiv. Şi îndelung-răbdător şi câte atribute mai găseşte omul în reliefarea infinitului de daruri dumnezeieşti revărsate asupra noastră. El dă aripi de smerenie şi aripi de judecată penitentului şi părintelui duhovnicesc. El pune în gura celui care se căieşte tăria mărturisirii căderilor şi dă sfat bun preotului chemat să îndrepte greşelile. Te miri şi de unde vine această putere. De la un punct, însă, nu te mai miri. Ci doar îţi rămâne să-I dai slavă pentru binefacerile Sale. Şi să chemi cu încredere pe toţi să simtă căldura părintească a lui Dumnezeu, Care iartă şi iubeşte. Care mângâie, precum cel ce aştepta destinaţia prietenilor săi, răspunsul Domnului Hristos şi un semn de viaţă din partea trupului său neascultător. Ce face slăbănogul după ce este vindecat? "S-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată" (v. 12). A spus ceva, nu a spus, nu ştim. Dar chipul său, mişcarea lui, viaţa din el mărturisea destul: o minune se petrecuse. Deznădejdea fusese ştearsă, frustrările deveniseră amintiri, neputinţa, un coşmar fără legătură cu realitatea. Cam aşa stau lucrurile şi în relaţia de duhovnicie. Întinşi pe o nesfârşită orizontală a platitudinii, a rutinii, a unei anchilozări spirituale, dezlegarea rostită de duhovnic poate fi izbăvirea din chinul de a nu mai putea privi pe celălalt, mergând drept, pe calea noastră, spre mântuire. "Ce face slăbănogul după ce este vindecat? "S-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată" (v. 12). A spus ceva, nu a spus, nu ştim. Dar chipul său, mişcarea lui, viaţa din el mărturisea destul: o minune se petrecuse."