Stareţul Gheorghe de la Cernica, un cunoscut isihast român
Adăpat din izvorul de duhovnicie al dumnezeiescului Munte Athos, Sfântul Gheorghe de la Cernica s-a deprins atât cu modul de viaţă idioritmic, cât şi cu cel de obşte, impunându-şi o aspră trăire monahală „prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate“. Pe el, Dumnezeu l-a rânduit înainte-mergător Sfântului Calinic în stăreţia Mănăstirii Cernica.
Atât experienţa sa atonită, cât şi anii de ucenicie petrecuţi alături de Sfântul Paisie Velicicovschi în chinoviile Dragomirna (1763-1775), Secu şi Neamţ au făcut dintr-însul păstor destoinic şi învăţător desăvârşit al cetelor de monahi din lavrele Cernica şi Căldăruşani pe care i-a condus până la moarte sub acelaşi toiag. Mitropolitul Efrem Enăchescu îl aşază în rândul ucenicilor munteni ai Sfântului Paisie de la Neamţ, alături de „Rafael de la Hurezi, Grigorie din Bucureşti, care apoi se aşază la Căldăruşani; Chiriac Râmniceanul care se aşază la Călui… în fine, Iezerul, Poiana Mărului, Vărzăreşti, Ghighiu, Dulhăuţi, Ciolanul, Cheia etc. suferiră binefăcătoarea înrâurire paisiană“, în felul acesta, „Paisie reuşi în mod minunat să regenereze viaţa monahală din ţările româneşti prin cei o mie de monahi care trăiau în mănăstirile Neamţul şi Secul sub conducerea şi sub îndrumarea sa după rânduiala Sfântului Munte, ce încă se păstrează în unele mănăstiri româneşti. După Sfântul Nicodim de la Tismana, Fericitul Paisie este deci cu drept cuvânt socotit ca al doilea Părinte al monahismului român, şi curentul paisian, ca pe deplin triumfător atât în organizarea ierarhiei noastre, cât şi în literatura bisericească a românilor“ (Privire generală asupra monahismului creştin, Ediţia a II-a, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 143).
Părintele cernicanilor
Din prisosul experienţei sale hristocentrice, Sfântul Gheorghe a născut fii duhovniceşti, „dornici să slujească lui Dumnezeu şi neamului din care făceau parte“. Toţi aceştia, „călăuzindu-se după regulile practice ale vieţii monahale «roagă-te şi munceşte»... prin hărnicia şi dragostea lor faţă de tot ceea ce este sfânt şi folositor, au reuşit să transforme pustietatea şi ruina în care ajunsese aşezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte şi evlavia bine-credincioşilor creştini din împrejurimi şi îndeosebi din Bucureşti. Viaţa trăită în curăţie, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune şi în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos, era preocuparea sfântă şi neîntreruptă a ostenitorilor conduşi de Cuviosul Gheorghe“ (după cum spunea într-unul din articolele sale arhimandritul Chesarie Georgescu).
Diata sa a rămas peste veacuri canon de aleasă vieţuire monahicească pentru călugării de la Cernica şi Căldăruşani. Poveţele cuprinse într-însa îmbracă o formă cât se poate de realistă, bine cântărită şi adaptată la concretul ascezei celor ce vieţuiesc în obşte. Prin aceste îndemnuri, Sfântul Gheorghe doreşte să realizeze, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru cei care i-au urmat în scaunul stăreţiei de la Cernica, „un echilibru între stăruinţa de înfăptuire a frăţietăţii între toţi membrii obştii şi stăruinţa de reală desăvârşire“ (cf. pr. D. Stăniloae, Filocalia VIII, p. 549).
Din testamentul Sfântului Gheorghe de la Cernica
Cu această imagine în minte, vom încerca să punctăm câteva aspecte din testamentul Sfântului Gheorghe, o adevărată „teologie spirituală care pune Sfânta Treime la baza unităţii întreite a sufletului şi a comuniunii, care face din Sfânta Treime izvorul puterii de reunificare a sufletului întreit şi a comuniunii celei strânse între persoanele care nu se confundă şi nu se stânjenesc în dezvoltarea lor. Armonia treimică e văzută cu baza strădaniilor pentru refacerea armoniei sufleteşti şi sociale“ (Ibidem, p. 569, nota 1016). În acest context, sfântul vede urcuşul duhovnicesc al nevoitorului aşezat pe mai multe trepte duhovniceşti, distincte ca importanţă şi anvergură mistică. Întru toate însă distingem evidenţa mistică a lepădării de patimi (despătimirea) în perspectiva dobândirii unei comuniuni depline cu Hristos în Împărăţia Sa cea Cerească. În felul acesta, ţinând cont de faptul că întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub pecetea ascultării, poveţele stareţului sunt presărate cu mângâierea cea tainică a comuniunii hristice, „căci este scris că cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de har“. Ucenicii sunt îndemnaţi astfel ca „prin chibzuinţă nesmintită“ să caute în partea dreaptă a sânului său duhovnicesc, „ceea ce înseamnă scăparea minţii din robia cugetelor, că poate veţi afla şi o răclişoară scumpă, închipuind curăţia inimii cea nefurată de gând. Şi deschizându-o pe ea, arăta-se-va şi alta, de lut, zugrăvită, adică biruinţa asupra deznădejdii, cu multe feluri de trude prin acest trup de pământ. Sfărâmându-o şi pe aceea, va da dintr-însa trei pietricele de mult preţ care se tâlcuiesc câştigul celor trei părţi ale pocăitului suflet, prin care şi pe Sfânta Treime O proslăvesc, slujindu-i eu de la naşterea mea“.
O iubire alimentată trinitar
Elementul misticii trinitare pătrunde ca un fir aurit întreaga gândire şi trăire a Sfântului Gheorghe. El vede întreaga noastră existenţă ca pe o piatră triunghiulară, sprijinită mistic pe Dumnezeu cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acest sens, el mărturiseşte: „Şi, iată, întru numele Tatălui, pildă m-am făcut între voi prin rodul dragostei, iubindu-vă pe toţi deopotrivă. Întru numele Fiului m-am supus de bună voie sub picioarele tuturor, ca să pot vâna prin răbdare sufletele voastre; întru numele Duhului Sfânt n-am lăsat simţurile a zbura peste hotarele firii, întrucât şi de voi mi s-a făcut milă, încălzindu-vă lângă bucuria inimii şi îndreptându-vă spre limanul mântuirii“. În altă parte, Preacuviosul Părinte arată bogăţia de daruri care izvorăşte din jertfa nevoinţelor călugăreşti: „Iar întru nevoinţele frăţimii voastre se va proslăvi iubitorul de oameni Dumnezeu şi veţi moşteni pacea care întoarce iarăşi la podoaba cea după fire pe cei ce se află cu mintea întreagă. Prin ele vă faceţi şi multora oglindă spre îndreptare şi vă veţi bucura întru lumina celor vii“. Deasupra tuturor încercărilor, el aşază „dragostea cea hotărâtă din lege“. „Deci această treaptă a scării“ - spune el - „să o socotiţi a fi porunca cea mai cuprinzătoare. Căci întru ea se reazemă toată începătura mântuirii monahilor: cinstiţi supunerea unul către altul întocmai ca suflarea. Însă nu dintr-un interes neblagoslovit de Dumnezeu, ci numai spre folosul aproapelui, ca să împliniţi dragostea cea hotărâtă de lege“.
„Curăţia inimii“ - o zestre de nepreţuit pentru obştea cernicană
Prin urmare, putem spune că întreaga moştenire lăsată de Sfântul Stareţ Gheorghe fiilor duhovniceşti din Cernica şi Căldăruşani reprezintă închegarea unei tradiţii, profund mistică şi întru totul hristocentrică, alimentată din ethosul paisian şi atonit. Exemplul propriu constituie cheia acestei moşteniri, el fiind de părere că chipul omului desăvârşit este unul după icoana Preasfintei Treimi. Părintele profesor Dumitru Stăniloae surprinde foarte frumos caracterul personal şi intim al învăţăturilor Sfântului Gheorghe de la Cernica, fiind de părere că după trecerea la cele veşnice „le lasă călugărilor din obştea sa moştenire pilda sa întipărită în cea mai intimă parte a fiinţei sale, pe care ei nu o pot descoperi decât prin propria lor înţelepciune. Această moştenire este curăţia inimii. Dar ea are la bază biruinţa asupra deznădăjduirii, dobândită cu multe trude ale trupului. După el, toate nevoinţele duc la câştigarea nădejdii şi din fermitatea nădejdii creşte curăţia inimii, care-şi pune toată nădejdea, ridicată din deznădejdea tuturor nădejdilor dezamăgite în cele vremelnice, în Dumnezeu, piatra ultimă şi de nesfărâmat a vieţii noastre. Iar mai adânc decât aceasta se află cele trei pietricele de mult preţ, sau cele trei puteri ale sufletului, curăţite cu puterea dragostei venită din Sfânta Treime: cugetarea, pofta şi mânia. Ele s-au curăţit slujind numai Sfintei Treimi. Propriu-zis, piatra de la temelia fiinţei noastre, umplută de nădejde şi de curăţie, are trei laturi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Din puterea Tatălui, stareţul Gheorghe a putut iubi pe toţi din obşte în mod egal, cum şi Tatăl îi iubeşte pe toţi, fiind tuturor Tată; din puterea Fiului a răbdat toate de la toţi, ca pe toţi să-i câştige; din puterea Sfântului Duh a rămas apropiat de toţi, în comuniune cu ei, ca să-i conducă pe toţi împreună spre mântuire“ (Filocalia VIII, nota 1016).