Statornicia - lumina unei vieți închinate lui Dumnezeu. Cuvinte despre arhimandritul centenar Climent Haralamb

În anul 2023, în soborul Catedralei Patriarhale, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a poposit un duhovnic venerabil, purtând pe umeri povara luminoasă a unui veac de viață. Împlinise deja 100 de ani, iar până în dimineața zilei de 15 februarie 2026 a rămas sub acoperământul binecuvântării dumnezeiești, apropiindu‑se de pragul celor 103 ani, lipsindu‑i doar o lună și câteva zile până la o vârstă cu totul rară... Timpul părea să se fi oprit în loc pentru acest bătrân frumos, a cărui privire păstra încă sclipirea prunciei. A locuit în preajma Catedralei Patriarhale, împreună cu nepotul său, părintele arhimandrit Clement Haralam, Marele Eclesiarh, care l‑a înconjurat cu grijă, dragoste și evlavie, purtând față de el nu doar respectul rudeniei, ci și recunoștința față de o viață care a cuprins aproape opt decenii de slujire neîntreruptă în Biserica lui Hristos. A fost o perioadă de tainică întărire a amândurora, în care tăcerile lor deveneau rugăciune, iar prezența părintelui duhovnicesc aproape de o vârstă cu Patriarhia Română sfințea atmosfera chiliei prin simpla sa trăire întru Hristos.

La puțin timp după miezul nopții de 14 spre 15 februarie 2026, părintele arhimandrit Climent Haralamb a trecut la Domnul, lăsând în urmă o moștenire duhovnicească deosebit de prețioasă.

Născut pe pământul binecuvântat al județului Botoșani, un adevărat ținut al sfinților, care a plămădit atâtea conștiințe înalte ale Ortodoxiei noastre, și‑a început nevoința la Mănăstirea Cozancea, loc în care a deprins primele taine ale slujirii și ascultării. A fost apropiat de marii părinți ai Moldovei veacului trecut, de Sfântul Cuvios Cleopa și de Sfântul Paisie, purtând de‑a pururi în suflet amintirea întâlnirilor cu acești oameni cerești. Arhimandritul Climent este una dintre ultimele verigi vii din lanțul de aur al monahismului nemțean și botoșănean, un martor al epocii marilor uriași duhovnicești din mănăstirile noastre.

Odată, vizitându‑l pe Sfântul Cleopa împreună cu părintele Clement cel mai tânăr, ne‑a mărturisit cu simplitate despre ucenicia sa la rudeniile familiei Haralam, oameni binecuvântați cu bunăstare și responsabilitate, păstori de suflete și prețuiți de un întreg ținut, același care l‑a dăruit lumii pe marele duhovnic Cleopa.

După anii de formare de la Cozancea, într‑o atmosferă pe care Sfântul Paisie o evocă în cartea „Dă‑le, Doamne, un colțișor de rai”, apărută postum, părintele Climent Haralamb și‑a îndreptat pașii către Cetățuia Iașilor și apoi spre Mănăstirea Curtea de Argeș, vechea ctitorie a Basarabilor, unde avea să slujească aproape șapte decenii din cei 103 ani dăruiți lui de Dumnezeu. Acolo, în umbra zidurilor încărcate de istorie și rugăciune, a devenit un chip statornic al fidelității, un martor credincios al continuității harului. Pentru el, mănăstirea a fost un pridvor al cerului, locul unde fiecare zi de ascultare era încă o piatră așezată la temelia mântuirii sale.

La împlinirea vârstei de 100 de ani, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i‑a oferit „Crucea Patriarhală”, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, ca semn al recunoștinței pentru o viață închinată în întregime slujirii Altarului.

Chiar și la o vârstă atât de înaintată, părintele Climent venea uneori în Catedrala Patriarhală, apropiindu‑se cu evlavie de Sfântul Potir și de Sfânta Liturghie. Prezența sa tăcută și luminoasă era o predică vie despre statornicie și credință. Văzându‑l cum venea cu pași mici spre Sfântul Altar, înțelegeai că, pentru un suflet unit cu Hristos, bătrânețea nu este povară, ci transfigurare.

Chipul său rămâne o icoană a slujirii neobosite și a fidelității față de Dumnezeu. Rar se întâmplă ca un om să atingă o asemenea vârstă și să poarte în sine o asemenea experiență duhovnicească, începută încă din anii tinereții. Astfel de vieți sunt semne vădite ale binecuvântării dumnezeiești și „punți între veacuri”, prin care harul se transmite către generațiile noi, însetate de modele autentice.

Ne amintim, în același duh, de Arhiepiscopul Eftimie al Romanului, căruia i‑au lipsit doar câteva zile pentru a împlini un veac de viață, sau de unele călugărițe de la mănăstirile Pasărea și Țigănești, care au trecut pragul celor o sută de ani, ca niște candele vii ale rugăciunii neîncetate.

Marele dar al părintelui Climent Haralamb rămâne, fără îndoială, statornicia - o putere tainică a sufletului de a rămâne neclintit în locul încredințat de Dumnezeu. Să viețuiești aproape șapte decenii într‑o singură mănăstire, să rămâi mereu râvnitor, ascultător și temător de Dumnezeu, înfruntând vremuri schimbătoare și încercări nevăzute, constituie o virtute rară și prețioasă, pe care Domnul o va așeza, ca pe o mărturie luminoasă, în Cartea Vieții. Într‑o lume a instabilității și a căutărilor febrile, viața sa a fost o ancoră aruncată în veșnicie, demonstrând că sfințenia își dă pârga la focul statorniciei de fiecare zi. Această fidelitate nu este doar o rânduială exterioară, ci o pecete lăuntrică, o dăruire deplină, care a transformat viața părintelui într‑o jertfă tăcută și binecuvântată.

Când l‑am vizitat la Curtea de Argeș, împreună cu nepotul său, părintele arhimandrit Clement Haralam - purtător al aceluiași nume, deosebindu‑se doar printr‑o literă -, am descoperit în bătrânul monah o simplitate care ascundea o înțelepciune adâncă. Atunci a avut loc o întâlnire între două lumi care se oglindeau una în cealaltă: vigoarea slujirii actuale și liniștea unei bătrâneți sfințite. Chipul său era luminat de pace, iar cuvintele sale, puține și cumpănite, aveau greutatea experienței adunate din cărți și din întâlnirile providențiale cu marii duhovnici ai neamului. În prezența sa, tăcerea însăși devenea învățătură, iar fiecare rostire purta mireasma unei vieți trăite în preajma lui Dumnezeu.

Un privilegiu deosebit al vieții sale a fost apropierea de doi dintre marii părinți ai monahismului botoșănean, promotori ai frumuseții învățăturii filocalice în Lavra Sihăstriei: Sfinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie.

Încă din tinerețe, Costache Haralamb, cel care avea să devină monahul Climent, a fost legat sufletește de Părintele Cleopa, iar apropierea de Părintele Paisie, începută la Cozancea, în anii aspri de după război, avea să rodească peste timp într‑o comuniune duhovnicească de o rară intensitate.

Sfântul Paisie era de loc chiar din comuna Lunca, vatra natală a părintelui Climent, iar Sfântul Cleopa ucenicise la stâna lui Costachi Donos, cunoscând astfel îndeaproape familia Haralamb. Această proximitate geografică s‑a transformat într‑o rudenie duhovnicească mult mai puternică decât cea de sânge. Le cunoștea pe Hareta, mama părintelui Climent, și pe sora acesteia, Varvara, femeie de mare pricepere, care lucra la cantonul silvic și era adeseori văzută călare, cu pușca pe umăr, păzind pădurile de răufăcători. Această imagine, de o frumusețe arhaică și viguroasă, a rămas întipărită în memoria Sfântului Cleopa, care o descria cu precizie chiar și după mai bine de cincizeci de ani.

Deși timpul s‑a scurs, amintirile rămân, iar relatările marelui avvă despre locurile natale ale arhimandritului centenar și despre familia sa aștern aceeași pace și lumină peste suflet, ca o binecuvântare ce nu se stinge. Este bucuria de a regăsi, în inima iernii vieții, prospețimea primăverii duhovnicești a copilăriei.

Păstrător fidel al memoriei trecutului, Sfântul Cleopa s‑a interesat cu dragoste de rudele arhimandritului, cu puțin timp înainte de mutarea sa la cele veșnice, evocând cu limpezime chipurile acestor gospodari vrednici și păstrători ai unei lumi care respira credință și demnitate. Fiecare nume pomenit era o rugăciune, o încercare de a menține vie legătura dintre generațiile care au trudit pentru mântuire.

În lumina acestor amintiri, viața părintelui Climent apare ca o continuare firească a unei tradiții binecuvântate, o punte vie între trecut și prezent.

Schitul Cozancea, locul începuturilor sale monahale, a fost o adevărată vatră de sfințenie, nicidecum mai prejos de marile lavre athonite sau de alte centre duhovnicești ale vremii. Acolo au viețuit călugări aleși, alături de nevoitori smeriți, pe care Sfântul Cuvios Paisie îi pomenește în slovele sale.

De la Cozancea și Cetățuia Iașilor, părintele Climent și‑a îndreptat pașii spre ținutul Basarabilor, ducând cu sine comoara cea mai de preț: duhul monahal autentic. A fost ca o mutare a unei candele aprinse dintr‑un sfeșnic în altul, fără ca flacăra să se clatine sub vânturile lumii.

La Curtea de Argeș a întâlnit personalități care au marcat istoria Bisericii. Printre aceștia s‑au numărat Patriarhul Justinian Marina, care poposea adeseori acolo, precum și Episcopul Pavel Șerpe, stareț al mănăstirii pentru o vreme. L‑a cunoscut, de asemenea, pe Sfântul Petroniu Tănase, cu care a purtat o corespondență bogată, evocată în convorbirile noastre, și pe arhimandritul Demostene Tebeică, apreciat dirijor și slujitor ales, care a fost stareț al mănăstirii înainte de a se muta, pe neașteptate, la Domnul, în anul 1961.

Mulțime de ierarhi, monahi, preoți și credincioși s‑au apropiat de părintele Climent, aflând izvor de înțelepciune și întărire sufletească. Căutau în preajma sa nu erudiția cuvântului, ci mireasma păcii care nu izvorăște din biblioteci, ci se adună picătură cu picătură, ca mirul, prin stăruința în rugăciune, ascultare și iubire jertfelnică.

O bucurie aparte a părintelui a fost aceea de a vedea că numele și chemarea sa duhovnicească au fost duse mai departe de nepotul său, arhimandritul Clement Haralam. Din tinerețe, acesta a ales viața monahală, nevoindu‑se la Sihăstria, Putna, Muntele Athos, Iași și Techirghiol, pentru ca, în cele din urmă, să slujească la București, ca Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, purtând pretutindeni lumina unei moșteniri sfinte. Această continuitate de nume și de duh este ca un râu care, deși își schimbă albia, păstrează aceeași apă vie, adusă din izvoarele Părinților de odinioară.

Viața arhimandritului Climent Haralamb se distinge nu doar prin darul anilor îndelungați, ci mai ales prin darul virtuților adunate de el, cu răbdare și credință. Viețuirea unui monah este asemenea unei traiste în care se adună, în tăcere, faptele bune, rugăciunile și lacrimile. Și poartă cu bucurie, până la sfârșit, această desagă cusută cu firul smereniei, știind că greutățile ei sunt, de fapt, aripile pentru zborul către cer.

Sfântul Cuvios Cleopa, vechi prieten și povățuitor al părintelui Climent, spunea cu o simplitate plină de adevăr: „Strângeți fapte bune, așezați‑le în traistă, pentru că s‑ar putea, pe neașteptate, să plecăm din lumea aceasta. Nu cumva să plecăm cu traista goală!”

Viața arhimandritului Climent Haralamb rămâne o astfel de traistă plină - o mărturie a statorniciei, a smereniei și a credinței neclintite, virtuți care vor străluci în lumina Împărăției lui Dumnezeu.

Un veac de rugăciune s‑a deschis spre marea zi a veșniciei, lăsând în urmă o flacără duhovnicească arzândă, pe care umbra morții nu o poate stinge.

Fie ca această viață, trăită în tăcere și în adevăr, să rămână nu doar o amintire, ci o chemare și o lumină care să ne călăuzească pașii spre credință, spre statornicie și spre veșnica întâlnire cu Dumnezeu.

Să învățăm de la părintele Climent că timpul nu trebuie risipit, că viața omului trebuie să fie o urcare continuă, treaptă cu treaptă, până la fericita întoarcere în brațele părintești...