Stavrofora Teofana Scântei - pagini din istoria a 57 de ani de stăreție

Dacă cineva ar dori să audă cuvinte despre felul în care o monahie a slujit cu râvnă Biserica în vremuri zbuciumate, trebuie neapărat să cunoască viața, trăirile, încercările, dar și bucuriile stavroforei Teofana Scântei. Într-o epocă de mari îngrădiri pentru viața Bisericii, ea a ales să se nevoiască după modelul învățat mai întâi în casa părinților și apoi de la slujitorii Bisericii, devenind o făclie aprinsă într-o lume care caută necontenit lumina, străbătând valurile întunericului.

Maica Teofana Scântei s-a născut la 30 iunie 1934, în satul Chişcăreni, Săveni, județul Botoșani. Evocând adesea anii copilăriei, își amintea cu emoție cum, la numai opt ani, a fost dusă la mănăstire. Pentru un copil, Mănăstirea Agafton era o lume vastă și luminoasă. Având pe atunci o obște de câteva sute de călugărițe, acest așezământ se număra între marile vetre monahale ale Bisericii Ortodoxe Române, prin istoria, tradiția și bogata sa lucrare de zidire sufletească, apropiindu-se de alte lavre vestite ce aveau să înfrunte, cu mari sacrificii, anii regimului comunist.

La Agafton, încă din vremea când poetul nepereche Mihai Eminescu își purta pașii pe sub bolțile sale, slujbele erau de o rară frumusețe, iar viața duhovnicească, temeinică și călăuzitoare. În biblioteca mănăstirii, Eminescu descoperise un manuscris pe care avea să lase o însemnare; de unde deprinsese fapte ale credinței pe care, mai târziu, le-a așezat în scris și, fără îndoială, le-a purtat în inimă, până la plecarea sa din această viață.

De la Agafton, într-o încercare de refacere a vieții monahale a Mănăstirii Râșca, maica Teofana a fost trimisă acolo împreună cu alte surori din cin. A rămas o vreme în atmosfera istorică și de o rară frumusețe naturală a ctitoriei lui Petru Rareș, loc în care Dumnezeu i-a rânduit întâlniri cu oameni aleși. Între aceștia, se numără Sfinții Cuvioși Mărturisitori Paisie Olaru și Cleopa Ilie, dar și alți viețuitori ai Slatinei din acea perioadă, care purtau grijă duhovnicească și de tânăra obște de la Râșca. Între ei se remarca ierodiaconul Antonie Plămădeală, profesor la școala monahală ce funcționa la Râșca, mai ales în vremea posturilor.

Tot aici a întâlnit-o și pe stareța cu inimă largă și vedere limpede, arhimandrita Nimfodora Baltag, suflet ales al lui Dumnezeu, care, prin îndelungata ei lucrare, a format numeroase tinere, într-un timp când Biserica avea nevoie de viețuitoare jertfelnice, statornice și curajoase.

După anii de noviciat petrecuți în cele două mănăstiri - una cu sobor numeros, cealaltă aflată în restaurare după ani de ruină - maicii Teofana i s-a propus să meargă la Vorona. Mănăstirea fusese închisă timp de nouă ani, iar această întrerupere, deși nu foarte lungă, o afectase în totalitate. Oamenii din împrejurimi luaseră aproape tot ce se putea lua: obiecte din chilii, uși, ferestre și bunuri din gospodăria mănăstirii.

Mărturisirile maicii Teofana sunt cutremurătoare, nu doar ca narațiune, ci ca realitate trăită. În vechile chilii găsise șerpi care se aciuaseră în părăsire, iar cele trei biserici ale mănăstirii - două din incintă și una din cimitir - păreau să plângă, cerând înnoire și îngrijire, zidurile lor având nevoie de mâini iubitoare și de nădejde.

În aceste condiții aspre, maica Teofana, sprijinită de câțiva oameni inimoși, de cei doi părinți ai mănăstirii - unul venit inițial ca paznic, ucenic al Mănăstirii Dragomirna, părintele Mina Seleduc, și părintele Pangratie Drăguțu, slujitor odinioară la Râșca -, împreună cu câteva monahii vrednice de paginile Patericului și chiar ale Sinaxarului s-au ostenit mult. Începând cu anul 1969, vreme de cel puțin zece ani, și continuând apoi într-un ritm susținut după 1989, au reclădit nu doar ziduri, ci și suflete, așezând temelia unei stăreții care avea să se întindă peste 57 de ani de slujire jertfitoare și roditoare.

Din mărturisirile anilor trecuți, când maica Teofana vorbea adeseori despre acea perioadă grea de strădanii și lipsuri, am înțeles limpede că sprijinul cel mai însemnat a venit din partea Centrului eparhial de la Iași. Mănăstirea Vorona, mai ales la început, nu avea aproape deloc venituri: slujbele se săvârșeau cu prezență puțină, numărul credincioșilor era redus, iar situația materială a satelor din împrejurimi nu le îngăduia oamenilor să ajute prea mult la refacerea vetrei monahale. Totul se făcea cu osteneală, cu răbdare și cu nădejdea că Dumnezeu va rândui vremea potrivită.

Din cuvintele maicii Teofana aflăm că Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei de atunci, i-a acordat mănăstirii un ajutor substanțial, sub forma mai multor „cecuri în alb”, fiind profund mișcat de ceea ce văzuse la prima vizită, efectuată după instalarea maicii Teofana ca stareță. Chiar dacă nu a venit cu aceeași frecvență cu care avea să poposească mai târziu la Vorona Mitropolitul Teoctist Arăpașu, Iustin Moisescu a rămas un adevărat ctitor al mănăstirii. În doar câțiva ani, prin sprijinul său, au fost refăcute chiliile și biserica mare, lucrări pe care urmașul său în scaunul mitropolitan le-a continuat cu dăruire și mărinimie.

Maica stareță, ajutată de Centrul eparhial de la Iași și de ierarhii care au păstorit Moldova în cele aproape șase decenii de stăreție - Mitropoliții Iustin, Teoctist, Daniel și Teofan - a reușit restaurarea și consolidarea celor trei biserici ale mănăstirii, precum și refacerea chiliilor. Au fost ridicate trei case monahale, adevărate bijuterii arhitecturale, în care tradiția românească veche, întâlnită în multe zone ale Moldovei, se împletește armonios cu specificul locului.

Pe măsură ce mănăstirea s-a întărit, Vorona a devenit un loc de popas și reculegere pentru numeroase personalități ale vieții bisericești și nu numai, oameni de seamă, care au rămas aici pentru timp mai lung sau mai scurt, atrași de liniștea și duhul așezământului. Gospodăria mănăstirii a fost reorganizată, iar hramurile au fost pregătite cu o atenție deosebită și cu un autentic duh misionar, adunând tot mai mulți credincioși.

La unul dintre aceste hramuri a participat și celebrul Billy Graham, venit de peste ocean, care, întors apoi în țara sa, a vorbit cu admirație despre credința românilor. Să nu uităm că erau atunci ani de încercări cumplite și de cenzură aspră, când asemenea mărturii aveau o greutate aparte.

Într-un context asemănător, Arhiepiscopul de Canterbury, deprins cu marile frumuseți și minuni ale lumii, a remarcat credința unui copil de câțiva ani care, în timpul Sfintei Liturghii de hram, la începutul anilor ’90, a stat nemișcat, cu o concentrare care l-a uimit. A mărturisit public, și apoi la masă, că nu întâlnise nicăieri asemenea pildă...

Toate aceste momente au fost posibile după mulți ani de muncă neobosită: amenajarea spațiilor de primire pentru pelerini, îmbunătățirea căilor de acces, refacerea drumului și derularea altor proiecte care au vizat nu doar mănăstirea, ci și perimetrul din jur. Nimic nu s-a făcut cu ușurință și fără jertfă, ci printr-o lucrare neîncetată, stăruitoare și binecuvântată, în care fiecare etapă a fost de fapt o rugăciune.

În anii de început, când maicile nu aveau aproape nimic din cele necesare traiului zilnic, două persoane au stat cu o dragoste aparte alături de această mănăstire. Una dintre ele a fost Eftimie Luca, pe atunci arhimandrit și stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan de la Suceava”. Înainte de a fi hirotonit arhiereu și vicar la Roman, el a fost unul dintre cei mai generoși sprijinitori ai obștii, dăruind cu inimă largă și cu discreție...

În aceeași măsură s-a arătat dragostea părintelui Mitrofan Băltuță, stareț al Mănăstirii Cetățuia, care, deși nu dispunea de mari posibilități materiale în acei ani, a purtat o grijă constantă față de Mănăstirea Vorona, numărându-se printre ctitorii și binefăcătorii care au contribuit decisiv la restaurarea vetrei monahale. Prin astfel de oameni și printr-o asemenea solidaritate tăcută, Vorona a renăscut, devenind ceea ce este astăzi: un loc al rugăciunii, al memoriei și al luminii.

Se cuvin amintiți și Episcopii-vicari Adrian Botoșăneanul și Calinic Botoșăneanul, binefăcători și prieteni buni ai Mănăstirii Vorona.

Viața maicii Teofana a fost, în întregimea ei, închinată aproapelui. Grija sa s-a îndreptat cu precădere către obștea mănăstirii, alcătuită în mare parte din călugărițe vârstnice, multe dintre ele scoase din mănăstiri prin decretul 410/1959, unele revenind abia la vremea pensionării sau chiar mai târziu. Față de toate acestea, maica stareță a avut o atenție binevoitoare și statornică, purtându-le de grijă cu discreție și cu dragoste maternă.

În condițiile dificile ale începutului refacerii de la Vorona, dar și în anii care au urmat, ea s-a îngrijit în chip stăruitor de grădina mănăstirii, să fie bine lucrată și să rodească pentru traiul obștii. Din darurile primite la sărbători, la hram sau de la binefăcători care s-au adăugat pe parcurs, maica Teofana se bucura să pregătească agape pentru pelerini, pentru călători, pentru cei încercați de lipsuri, dar și pentru prietenii mănăstirii. Nimic nu era ținut doar pentru sine: totul devenea prilej de împărtășire și comuniune.

Iubitoare de rânduială, ea a înțeles viața monahală ca pe o dăruire neîntreruptă față de această vatră sfântă. Citind și adâncind cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, a înțeles limpede că asceții care își topesc trupurile fără să cultive discernământul se pot arăta departe de Dumnezeu. De aceea, a ales calea de mijloc: o viață ferită de extreme, întemeiată pe rugăciune curată, pe dorința de a sluji Bisericii și pe evitarea lucrurilor făcute doar pentru ochii lumii.

Pentru toată această nevoință așezată la picioarele Învățătorului, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu a rânduit maicii Teofana bucurii care au venit după ani de îndelungă muncă și răbdare. Astfel, cele trei biserici ale mănăstirii au fost resfințite. Cea dintâi, biserica mare cu hramul Nașterea Maicii Domnului, a fost pictată în vremea păstoririi la Iași a Patriarhului Teoctist Arăpașu. Au urmat apoi celelalte două biserici, pictate, înzestrate cu mobilier nou și cu cele trebuincioase rânduielilor de slujbă. Chiar dacă unele lucrări s-au făcut în condiții modeste, ele au fost, fără îndoială, de mare preț în comparație cu  cele pe care maica le găsise în 1969, la Vorona.

În acești ani, mănăstirea s-a bucurat de numeroase vizite ale Mitropoliților Moldovei, care nu poposeau doar la marile sărbători, ci și în zile obișnuite, atunci când lucrarea Bisericii în județul Botoșani o cerea. Patriarhul Teoctist, după întronizarea sa ca Patriarh, a revenit de multe ori la Vorona. Odată a venit însoțindu-l pe Patriarhul Ecumenic, altădată a mărturisit, în fața tuturor celor de față - între care mă aflam și eu - bucuria sfințirii, în luna octombrie din anul 1992, a bisericii înălțate în satul său natal. Spunea atunci că acea ctitorie reprezenta cea mai mare împlinire a vieții sale și rămânea, pentru el, o bucurie a inimii...

De-a lungul timpului, Mănăstirea Vorona a primit și vizite ale unor înalți demnitari de stat: șefi ai statului român, ambasadori, miniștri, reprezentanți ai autorităților locale ale județului Botoșani, dar și oameni de cultură - scriitori, pictori, artiști. Unii dintre aceștia s-au lăsat inspirați în lucrările lor de frumusețea și taina Mănăstirii Vorona, purtând mai departe, în operele lor, ecoul acestei liniști binecuvântate.

Dintre toate evenimentele acestor mulți ani de stăreție, poate cel mai însemnat a fost canonizarea Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, săvârșită la 8 septembrie 2005. Aceasta a fost și ultima vizită în Moldova a Patriarhului Teoctist, marcată de o mărturisire cu o încărcătură și sensibilitate aparte și de bucuria pe care o purta mereu în inimă și o reînvia de fiecare dată când revenea la Vorona.

Atunci, mai mulți ca oricând, credincioși din întreg ținutul Botoșanilor și din alte părți ale țării, clerici, monahi și oameni de bună credință s-au adunat pentru a cinsti un smerit rugător, care se nevoise odinioară în obștea Sihăstriei Voronei și care fusese așezat în calendar ca model de viețuire pentru monahii și credincioșii de astăzi și de mâine.

În mod cu totul aparte, păstrez pentru maica Teofana numeroase amintiri, cea dintâi fiind legată de părinții mei și de familia mea, care o cunoscuseră cu mult timp înainte. Această apropiere se explică printr-un episod dureros al vieții sale: după ce a fost izgonită din mănăstire, maica Teofana a lucrat o vreme, în condiții extrem de grele, la Filatura de In și Cânepă din Fălticeni. Nu a fost singura călugăriță aflată atunci în oraș; dacă ar fi fost adunate la un loc, aceste mărturisitoare alungate din vetrele lor ar fi putut alcătui o obște de treizeci sau chiar patruzeci de viețuitoare.

Cele mai multe lucrau la filatură și, cunoscându-li-se statutul, conducerea unității - nu întotdeauna binevoitoare - le repartiza adesea la cele mai istovitoare munci. Existau secții unde se lucra permanent în apă, fiind nevoie să porți cizme de cauciuc până la genunchi. Acestor munci grele li se adăugau frigul iernilor aspre și regimul celor trei schimburi. Mai mult decât atât, aceste călugărițe prinse în vâltoarea vremurilor nu erau aproape niciodată învoite la marile sărbători; dimpotrivă, erau chemate în mod special la lucru tocmai atunci, ca o formă subtilă de apăsare și umilire.

De multe ori, maica Teofana mi-a mărturisit că tocmai zilele petrecute în aceste condiții aspre au ajutat-o să înțeleagă mai adânc valoarea și frumusețea timpului trăit în mănăstire. Suferința a devenit, pentru ea, o școală a recunoștinței și a discernământului.

Deși Mănăstirea Vorona și-a deschis porțile, de-a lungul vremii, pentru oameni importanți - se vorbește despre popasul lui Mihai Eminescu, despre numeroși cărturari și scriitori din epoci diferite, sau despre prezența mai apropiată a domnului Grigore Ilisei, autorul unui album emblematic, în care cuvintele luminoase se împletesc cu imaginea, aproape toți îl așază în fruntea amintirilor Voronei pe fericitul întru pomenire Teoctist Arăpașu, fiu al acestor locuri.

Deși a stat relativ puțin la Vorona, pentru Patriarhul Teoctist acest tărâm inefabil a rămas emblematic. Mi-a povestit, de mai multe ori, despre părintele Veniamin Barbacaru, pe care l-a reîntâlnit chiar înainte de mutarea acestuia la cele veșnice, la Sihăstria - unul dintre cei trei frați monahi care și-au încheiat viața acolo, deși slujiseră în locuri diferite. Bunătatea părintelui Veniamin, întâlnit în primul pătrar al veacului al XX-lea la Vorona, era adesea evocată alături de amintirea protosinghelului Ghedeon Verenciuc de la Sihăstria Voronei, al cărui mormânt nu mai putea fi identificat. Patriarhul își dorea refacerea mormântului chiar în dreptul Altarului bisericii, cum îl știa din tinerețe, când pornise pe drumul slujirii lui Dumnezeu.

Și totuși, dincolo de aceste nume mari, pe care nu le putem ocoli și nici diminua, este greu să așezi pe cineva deasupra maicii Teofana. Pentru cei aproape șaizeci de ani petrecuți la Vorona, pentru dragostea ei necondiționată față de acest loc, pentru lacrimile vărsate în taină, pentru bucuriile primite cu smerenie și pentru mulțumirea adusă lui Dumnezeu în toate împrejurările - atât în zilele luminoase, cât și atunci când lucrurile nu au mers așa cum și-ar fi dorit - numele ei va rămâne legat pentru totdeauna de această vatră monahală.

Părerile oamenilor, fie că știu mai mult sau mai puțin despre Vorona, contează mai puțin. Ele rămân simple opinii, mare parte dintre ele trecătoare. Ceea ce rămâne ca tezaur viu este dorința adâncă și curată a unei monahii simple de a-și dărui viața întru totul slujirii monahale. Dacă Vorona a mers mai departe, dacă a ieșit din ruină și s-a împodobit chiar în condiții vitrege și în vreme de mari încercări, aceasta înseamnă că Dumnezeu a privit cu milostivire la rugăciunea stăruitoare și smerită a măicuței Teofana Scântei și a întărit lucrarea mâinilor ei.

Anii își poartă pașii, tainic, spre ziua cea din urmă a istoriei, iar noi credem cu tărie că toate ostenelile, lacrimile, rugăciunile, privegherile și lucrarea sa neobosită sunt scrise în Cartea Vieții de Cel care cunoaște inimile tuturor.

Nimeni, niciodată, în istoria Voronei, nu va putea privi cu indiferență chipul marii starețe, stavrofora Teofana Scântei.