Strada care spune povești
Putna e un nume din toată România. Doar că îmbracă chipuri diferite. De mănăstire, în Bucovina. De râu, în țara Vrancei. De stradă, în orașul Breaza, de pe Valea Prahovei.
Spre deosebire de alte străzi cu același nume, cea din Breaza știe foarte multe povești. Și le și spune, folosindu-se de talentul unuia dintre copiii care au crescut pe maidanele și prin curțile ei.
E om cu părul alb acum copilul acela de demult. Se numește Viorel Domenico și face parte dintr-o familie de italieni ce a venit în România pe vremea lui Cuza. Cap de pod, constructorul de poduri Carlo Delnegro Domenico. S-a nimerit să fie cartiruit în Breaza, unde a cunoscut-o pe Anghela, pe care a luat-o de nevastă, hotărând să rămână, alături de ea, aici. Au avut împreună doi fii: Anghel și Ion. Ultimul s-a însurat cu Zamfira, rezultând din căsnicia lor o fată, Antoaneta, și un băiat, botezat, ca și taică-său, Ion.
Viorel e fiul acestuia din urmă. Văduvă de la vârsta de 28 de ani, bunica sa, Zamfira, căreia i se spunea Zamfira lui Talianu, nu s-a mai căsătorit niciodată. Dar nu i-a fost deloc pustie văduvia. A avut mereu ce pune ea. A desțelenit, cum zice nepotul ajuns scriitor, pământuri și a înființat holde cu cereale și legume. A plantat pomi fructiferi și a crescut oi și capre, singură, conducându-și gospodăria, tot mai prosperă, cu mână de bărbat.
De Rusalii, de Ziua Pelinului, purta o săptămână întreagă pelin în sân și-i mesteca între dinți frunzele amare. Era, de fapt, gustul vieții sale. Împodobea cu pelin ferestrele și icoanele din casă. Presăra sub pernă și între hainele din dulapuri frunze de pelin. La fel proceda și cu usturoiul, dar într-o altă perioadă a anului, făcând din el cruci la ferestre și ungându-și cu zeama lui mâinile și fruntea. Când urzicile dădeau în floare, culegea un braț zdravăn, apoi se încuia în casă, bătându-se, după ce se îmbăia în copaie, pe tot corpul cu urzicile adunate, fără nici cel mai mic strop de milă față de ea însăși. Spunea că omul trebuie să treacă prin cazne și suplicii, ca să îi fie bine în viață.
Inima lui Viorel Domenico a păstrat toate acestea în memoria ei. Așa se explică de ce toate prozele scurte din cartea sa Povești din strada Putnei au miros de pelin, dar și de viață trăită cu bucurie, în ciudat necazurilor care îi urmează pe oameni, indiferent de starea lor socială, peste tot. Intrată pe mâna talentului lui Viorel Domenico, strada Putna din Breaza chiar se pricepe să spună povești. Despre viață și moarte. Despre dragoste și singurătate. Despre mersul la cules de vrăbii și crivățul ce vine întotdeauna de la ruși. Despre nunți și bocitoare. Despre câte și mai câte. Principala lor trăsătură e simplitatea.
Viorel Domenico scrie ca și cum ar respira. Ca și cum s-ar uita, într-o zi de primăvară, la cer. Ca și cum ar merge pe drum. Nu oriunde, ci musai pe strada Putna, unde a venit pe lume, stradă care i-a dezvăluit frumusețea și adâncimile poveștii, pentru ca, în semn de recunoștință, el s-o mute acum în poveste!