Strângeri de mână
De câte ori auzim la Liturghie „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim…” sunt atent la reacția oamenilor din biserică. În unele lăcașuri, oamenii își văd de rugăciune, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. În alte locuri însă, naosul și pronaosul se însuflețesc, creștinii își strâng cu bucurie mâinile, se uită unii în ochii altora și își șoptesc un „Doamne ajută”, „Sănătate”, „Să trăiți” etc. Biserica din cartier unde merg adesea poartă în pântecele său liturgic acest obicei, care inițial m-a deranjat. Pentru ca mai apoi…
Mutându-mă de vreo câțiva ani înapoi în vechiul cartier bucureștean în care mă născusem și crescusem, am început să merg la una dintre bisericile din cuprinsul său. Aici am (re)descoperit cutuma despre care am relatat mai sus, a strângerii mâinilor în timpul Sfintei Liturghii. La început m-a contrariat și chiar deranjat foiala care se isca: oamenii se suceau în stânga și-n dreapta, în față și-n spate, bărbați și femei, tineri și bătrâni - totul în timp ce Sfânta Liturghie continua fără oprire, momentul fiind premergător Crezului. Mi s-a părut chiar un act de fariseism, de prefăcătorie sau, îngroșând tușa, de minidezertare de la obligațiile și rigorile rugăciunii de obște/personale. Un antract nedorit, o rupere de ritm, o ieșire în decorul mundan al strângerilor de mână, în stânga și-n dreapta - mi se părea ceva complet inutil. Iar mie, punctual, mi se întindeau mâini mai moi, mai rar, mai „pe foc automat” - asta poate și din cauza expresiei mele faciale, a body-language-ului care nu stimula deloc contactul fizic. Mă concentram chipurile pe Liturghie, nu aveam eu dispoziție să dau mâna cu tot felul de necunoscuți... De fapt, aici era cheia.
În bisericuța aceea, oamenii se cunoșteau între ei aproape toți. Au crescut împreună, au jucat împreună jocurile copilăriei, au fost colegi de școală, au făcut micile nebunii ale adolescenței, au devenit oameni mari și au format la rândul lor familii, unii sunt bunici. Așadar, este un tablou de familie vivant, dinamic, divers generațional, a cărui ramă este biserica. Acolo se adună periodic, se uită unii la alții, își vorbesc șoptit și, la momentul potrivit, își strâng mâinile sub bolta de unde Pantocratorul îi privește. Ce tip de relație umană activată liturgic poate fi mai solidă? Ce fel de prietenie poate fi mai potrivită, mai longevivă ca aceea de sub ochii sfinților? Ce fel de duioșie tactilă - prin strângerea de mână - are valoarea unei îmbrățișări în duh precum cea de dinainte de Crez? Și așa se face că am devenit atent la respectivul moment când, luându-mi un mic avânt, am întins eu însumi mâna, primul. Vecinii mei liturgici au reacționat pozitiv, cu un soi de ușurare („Deci nu e defect, nu e sociopat”), cu un entuziasm areal extins: am primit mâini întinse și din spate, chiar.
Îmi amintesc acum cuvintele teologului și filozofului grec Christos Yannaras, care spunea că parohia este acea situație în care, dacă ai absentat vreo două duminici la rând, luni dimineața primești un telefon în care ești întrebat dacă totul e în regulă cu tine. Adică cineva îți poartă de grijă! Întorcându-mă la mine și la nedumerirea mea „acoperită” teologic, pot afirma că Liturghia este făcută pentru oameni vii. Pentru suflete care se caută unele pe altele, adunându-se finalmente la potir. Și toate se regăsesc în Hristos atât Cel viu, cât și Cel din Crez, cât și Cel euharistic. Dar și în Cel din Fericiri - în care fiecare din noi ne căutăm „căsuța”, adică garanția vieții viitoare fericite pornind de la realitățile pământești pe care le-am împlinit așa cum se cuvine.
Iar temeiul acelei tandre strângeri de mână, ca un colac de salvare comunitar, ca o ancoră în furtuna vieții, aici îl găsim: „Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 3, 23). Desigur, nu este unica sursă de inspirație liturgică, însă Apostolul Ioan este cel care a rostit-o cel mai ferm, mai clar, mai îmbietor.
O strângere de mână, deci!