Sub semnul nemuririi

Poezia adevărată sau, prin extensie, arta adevărată, aceea care a atins dimensiunea sacralităţii, nu poate veni decât de la cei care, ei înşişi, valorificând cu bunăcredinţă talantul ce le-a fost dăruit, au atins dimensiunea sacralităţii. Mesajul lor, deci, adresat cititorului receptiv, va fi unul pe măsură. Trăirea creatorului, din momentele creaţiei, prin limbaj poetic, se comunică cititorului, adică devine retrăire, având desigur nuanţe diferite, potrivit structurii sale sufleteşti. Iar această trăire nu este altceva decât acea bucurie curată prin care omul se simte eliberat de toate servituţile pe care le presupune viaţa lui pe acest pământ. Pentru un asemenea om, în acele momente (ale creaţiei sau ale receptării) şi desigur o vreme şi după ele, toate aceste servituţi şi însăşi moartea fizică nu mai contează.

Iată, spre exemplu, acea trăire extraordinară pe care Eminescu a avut-o şi a consemnat-o într-unul din manuscrisele sale, citind şi traducând din opera lui Kant (şi o lucrare filosofică poate avea virtuţi estetice dacă adevărurile înalte pe care le comunică sunt îmbrăcate într-o haină a cuvântului pe măsură): "Da! Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns o dată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere - mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă. Şi când ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecerea şi naşterea, cum că ivirea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere". Desigur, aşa cum Zoe Dumitrescu Buşulenga a demonstrat cu strălucire în monumentala sa lucrare "Eminescu şi romantismul german" întâlnirea poetului român cu filosofia lui Kant a avut rolul de catalizator. O asemenea dispoziţie sufletească, virtual, exista în fiinţa lui, era, putem spune, un dat al fiinţei sale şi ea începuse a se manifesta încă de timpuriu. Maiorescu, în cunoscuta prezentare pe care i-o făcea lui Eminescu pe baza doar a cinci poezii publicate până la vremea aceea, observa în creaţia tânărului poet farmecul limbajului, semnul celor aleşi, iar Ioan Slavici, referindu-se la unele neînţelegeri ivite în mişcarea studenţească în timpul serbării de la Putna, aprecia că Eminescu "privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată şi vede în fiecare clipă întreaga desfăşurare a vieţii naţionale ca actualitate". Întâlnirea sa cu filosofia lui Kant şi cu romantismul german a stimulat doar această dispoziţie a sufletului său, a trezit-o, am putea spune, şi Eminescu, la rândul său, a actualizat-o, a comunicat-o, o comunică şi o va comunica mereu prin opera sa, cititorilor săi, atâta timp cât va exista limba românească. Pentru a ilustra e suficient să luăm în discuţie o singură poezie, foarte cunoscută de altfel. Este poezia "O, rămâi…", în a cărei primă parte poetul recreează ceea ce s-ar putea numi "starea de copil", acea stare care, ştiut este, stă sub semnul timpului etern, al dezmărginirii. Este o stare paradisiacă, o trăire la temelia căreia stă iubirea, acea iubire necondiţionată, care doar ea poate oferi cunoaşterea autentică: "O, rămâi, rămâi la mine/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult". Asemenea omului de dinaintea căderii, el, copilul, este regele, stăpânul peste firea întreagă, şi, în această ipostază fiind, presimte tainele adânci care se ascund în natură, în viaţă, în lume, în om: "În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi". Ultima parte a poeziei a fost interpretată, pe bună dreptate, ca o credinţă a poetului în imposibilitatea omului matur de a se mai întoarce în copilărie: "Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege nu mai pot…/ Unde eşti copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?". Existenţa omului matur se desfăşoară într-un spaţiu şi un timp real, iar între el şi copilul de altădată s-a săpat parcă o prăpastie. Este o constatare pe care poetul o afirmă, însoţită de încărcătura afectivă a regretului. Dar poetul, ca şi omul matur receptiv la valorile artei, nu este un om obişnuit. Pentru el calea de acces către un alt fel de a exista decât al omului obişnuit nu este cu totul închisă. El poate chiar, aşa cum arată versurile din prima parte a poeziei, să se întoarcă în timpul şi spaţiul copilăriei, este un spaţiu fabulos, transfigurat în lumina lunii şi este un timp ale cărui dimensiuni nu mai corespund timpului real: "Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri".