Suferinţa şi grija faţă de semeni

Suntem în apropierea sărbătorii Botezului Domnului aducătoare de bucurie. Dar, cu toată bucuria acestei sărbători, în lume există suferinţă. Există oameni care au nevoie de cineva care să le stea aproape pentru că se găsesc în suferinţe diverse, după cum există oameni care se descoperă a fi aproapele cuiva, adică îngrijind pe cei care sunt în suferinţă. Naşterea Mântuitorului Hristos, de exemplu, a fost spre bucurie lumii tocmai pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om spre a însănătoşi prin suferinţa şi moartea lui ca Om suferinţa profundă a omenirii, consecinţă a îndepărtării de Dumnezeu a protopărinţilor Adam şi Eva. Naşterea Mântuitorului lumii a presupus însă suferinţă. Suferinţa Sfintei sale Mame şi a lui Iosif, părintele său adoptiv. Este suficient să ne gândim la suferinţele unei copile de 15 ani, instruită la şcolile de la Templul din Ierusalim, dar săracă şi orfană, care, într-un moment de taină ştiut numai de ea, de Arhanghelul Gavriil şi de Dumnezeu însuşi, acceptă să fie mama după trup a Fiului lui Dumnezeu. Nu puţină a fost suferinţa Sfintei Fecioare, care risca să fie ucisă cu pietre dacă autorităţile ar fi constatat că era însărcinată înainte de căsătorie (Levitic 21, 9). Nu mică a fost suferinţa ei, riscând să fie repudiată de Iosif, înainte să facă actul formal al căsătoriei sau să trăiască într-un mediu cu mulţi ochi răutăcioşi şi lângă un ocrotitor care să aibă sentimentul că l-a dezamăgit. Nu mică a fost suferinţa ei când a trebuit să fugă în Egipt, probabil cu soldaţii lui Irod pe urmele ei. Nu mică a fost suferinţa lui Iosif, înainte ca îngerul să i se arate în vis şi nici după aceea. Şi-a asumat responsabilitatea oficială de soţ şi eventual tată. Sfânta Fecioară păstra toate în inima ei, mai ales taina dumnezeiască pe care nu o putea face publică. Fenomenele produse cu ocazia Naşterii Pruncului în Betleem (naşterea propriu-zisă, apariţia îngerilor cântând imne de slavă Pruncului şi a păstorilor anunţaţi de îngeri să fie martorii marelui eveniment) îl fac pe Iosif să cunoască nivelul sfinţeniei celei care a păstrat toată viaţa taina ei, aşa cum spune Evanghelistul: ,,Şi nu a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut". Iosif a primit garanţie de la îngerul Domnului cu privire la puritatea Mariei şi la faptul că aceasta era însărcinată. Nu a cunoscut cine este de fapt Mama Pruncului decât după ce aceasta a dat naştere Mântuitorului lumii, proslăvit de îngeri, venerat de păstori, căutat de magii de la Răsărit, care I s-au închinat oferindu-I daruri. Mântuitorul s-a născut deodată în slavă şi în suferinţă. Slava şi suferinţa îl vor însoţi de acum înainte pentru totdeauna. Slăvit prin natură şi suferind prin asumare, va rămâne ,,omul durerilor", cum îl numise deja Profetul.

Proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele Cunoscând în faptul Naşterii Mântuitorului cine este cu adevărat ,,logodnica" sa, dreptul Iosif se angajează mai atent şi mai aproape de Mama Pruncului şi de Pruncul Însuşi, aflaţi în situaţia de a avea în lumea aceasta şi din lumea aceasta pe cineva aproape. Pruncul Iisus şi Maica Lui au avut nevoie de un aproapele. Acela a fost Iosif. Nu ştia bătrânul Iosif că era aproapele Celui Care a fost aproapele întregii lumi şi Care ne va lăsa nu numai o învăţătură teoretică cu privire la aproapele, ci proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele. În mod obişnuit, prin aproapele înţelegem o persoană cu care putem stabili raporturi în funcţie de ceea ce ne atrage la ea: legătura de sânge, prietenia, frumuseţea, vreun avantaj oarecare. În viziunea Mântuitorului aproapele nu este o persoană care să ne atragă prin ceva anume (prin legături de rudenie, de prietenie, de frumuseţe sau din alt motiv aşteptat de mine însumi). În pilda samarineanului milostiv, El arată cine este cu adevărat aproapele cuiva: omul care se apropie de cel gol, de cel căzut în mâinile tâlharilor, de cel plin de sânge şi aproape mort. Omul care se apropie de cel care este incapabil să răspundă pentru fapta bună pe care i-ar putea-o face cineva; acela care se apropie de cel care are nevoie de ajutor şi care nu poate da nimic în schimb pentru ceea ce primeşte. Este cel care are nevoie de noi, dar este şi cel care se apropie de cel în nevoie, în suferinţă. Ce om sănătos ar putea spune că nu are nevoie de nimeni sau că ar fi incapabil să se apropie de cineva în necaz şi să-i ofere ajutorul? Nici un om sănătos. Ca să fii aproapele cuiva trebuie să ai un dram de sănătate autentică, ce ţine nu atât de biologia proprie, ci de dimensiunea spirituală a fiecărui om. În lume, toţi ne suntem aproapele unii altora, în sensul că avem nevoie de ajutor şi că oferim altora ajutorul. Sau aşa ar trebui să fim. Gândind la suferinţă şi la aproapele, cât şi la modul nostru de reacţie faţă de suferinţa noastră şi a semenului nostru, în calitate de creştini, privim la Învăţătorul, Modelul de viaţă şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. El este Cel Care, ca Prunc, a avut nevoie de un aproapele, dar Care ne-a explicat şi cine este aproapele. A fost şi a rămas exemplul viu cu privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la aproapele şi cu privire la cât putem fi de aproape unii faţă de alţii în suferinţă, ca fenomen, ca fapt general-uman, în suferinţa obiectivată în semenul nostru. Mântuitorul Hristos, Samarineanul Milostiv şi aproapele firii umane căzute pradă duhurilor rele, ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele" cuiva, dar ne-a arătat şi care trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin faţă de suferinţă. Suferinţa nu este subiect de sine stătător. Ea aparţine cuiva, are un purtător. Este suferinţa cuiva, a unui semen de-al nostru. Prin urmare, a avea o anumită atitudine faţă de suferinţă înseamnă a avea acea raportare faţă de semeni care ne scoate din autosuficienţa celui considerat în general sănătos. Înseamnă activarea în noi a acelei dimensiuni a iubirii, care depăşeşte confortabilul şi plăcutul, cultivând ceea ce este înainte de toate necesar. Anormalitatea suferinţei Am putea spune că aproapele este omul care se comportă responsabil şi cu sens faţă de ceea ce omul firesc evită: absurdul suferinţei în care se află semenul nostru, omul care suferă pentru altul. Acesta este înainte de toate Hristos, iar după El, sunt adevăraţii Lui ucenici. În toate întâlnirile cu suferinţa lumii, percepând-o ca stare de anormalitate, Mântuitorul nu numai că nu a rămas indiferent, dar nu i-a permis să mai existe ca suferinţă, ca ceva care sfidează normalitatea. Da, suferinţa este anormalitate. Suferinţa este nu numai una din formele de manifestare a unei naturi ieşite din neant, imperfectă în ea însăşi, ci şi a unei naturi în care se manifestă absurditatea consecinţelor căderii în păcat a protopărinţilor, a unei naturi în care există câte o părticică din întregul univers creat prin care acesta participă în mod pasiv la consecinţele căderii în păcat. Păcatul este cădere în absurd şi în inutil, în stupid şi în anormalitate. Prin urmare, păcatul aduce sentimentul durerii în constatarea anormalităţii, a diminuării existenţiale. Această diminuare, această ieşire din ordinea iniţială provoacă dureri multiple şi diverse, nu numai în subiectul acestei ieşiri din normalitate, ci în toţi descendenţii lui, care de multe ori au parte de suferinţe fără să fie responsabili de ele. Toate minunile Mântuitorului au fost modalităţi de readucere la normalitate a naturii umane suferinde. Dar El a pătimit în firea sa umană, nu numai dând exemplu de cum trebuie să fim aproapele celui suferind, ci ca Cel Care s-a făcut Om spre a vindeca firea întreagă de suferinţă, de rău şi mai ales de răutate, de acea stare în care gândeşti şi înfăptuieşti răul ca ceva firesc sau, şi mai grav, săvârşeşti răul fără să gândeşti la consecinţele lui. Vindecând suferinzii, Iisus nu a dispreţuit suferinţa. Nu a venit să sfideze sau să desfiinţeze suferinţa, ci a asumat suferinţa lumii în firea Sa umană. Acolo, în firea Sa umană a desfiinţat suferinţa prin Învierea din morţi. Învierea în care nădăjduim şi pentru care ne pregătim în comuniunea cu Hristos Cel Înviat şi proslăvit, cu Care ne hrănim în Sfânta Euharistie, ne îndepărtează de iluzia că, fiind creştini, deci ucenici ai lui Hristos, va trebui ca aici şi acum, în lumea aceasta, să scăpăm de suferinţă. Ocazia exersării iubirii faţă de semeni Suferinţa ne va atinge pe toţi, mai curând sau mai târziu. Putem însă să intuim prin ea perspectivele noi, date fiecărui om, după modelul lui Hristos. El a asumat suferinţa lumii până la capăt. Şi în momentul acestui ,,capăt", moartea sa fizică, cerul se întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid şi unii morţi învie şi se arată în cetate. Catapeteasma templului se rupe în două, făcând ca toţi oamenii să aibă acces la contemplarea celor nevăzute, în Sfânta Sfintelor. Suferinţa, fie că este a noastră, fie a semenului nostru, ne dă posibilitatea să fim aproapele unii altora, dar ea constituie pentru toţi şi pentru fiecare un loc privilegiat de întâlnire a unora cu alţii, dar mai ales cu Hristos, aflat, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, în stare de jertfă, adică de suferinţă. Suferinţa ne dă ocazia să exersăm iubirea faţă de semeni, după modelul lui Hristos, în calitate de grijă faţă de viaţa semenilor noştri, mai mult sau mai puţin suferinzi, suferinzi în trup sau în suflet. Grija faţă de semen este iubirea în care responsabilitatea faţă de semeni are o mai mare pondere decât înclinaţia faţă de ceea ce este plăcut şi vrednic de dorit. Iubirea, în calitate de grijă faţă de semenul nostru, activează alte laturi ale sentimentului complex numit iubire. Grija ne scoate din starea de insensibilitate şi indiferenţă, chiar din compasiunea emoţională, dar inactivă. Iubirea, în calitate de grijă, dă calitatea de aproapele celui care nu doar priveşte spre semenul în suferinţă, ci face şi ceva în folosul acestuia. Acest tip de iubire devine cale spre înviere în şi cu Hristos, nu "iubirea" în care suntem interesaţi de nevoile noastre, ignorând suferinţele semenilor şi evitând întâlnirea şi chiar colaborarea cu Hristos, Care, în calitate de purtător al neputinţelor lumii, împlineşte pe cele neîmplinite şi le vindecă pe cele neputincioase. În grija faţă de suferinţele semenilor suntem împreună-lucrători cu Cel care a venit ca lumea să aibă viaţă, cât mai multă viaţă şi mai puţină suferinţă.