Suferinţele copiilor victime ale divorţului

„Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă“ (Mc. 10, 7-9), ne spune Mântuitorul Iisus Hristos de 2.000 de ani. Însă, oamenii au devenit nepăsători la aceste cuvinte. Numai din 2009, în fiecare an s-au înregistrat la noi în ţară peste 31.000 divorţuri. Părinţii, conduşi de egoism şi dezarmaţi în lupta de a menţine unirea binecuvântată de Dumnezeu, uită de copii, primii afectaţi de neînţelegerile dintre ei.

Părinţii lui Ioan Rodion s-au despărţit când el avea 3 ani, divorţul finalizându-se peste 6 ani. „Lipsa tatălui, în cazul meu, a avut un impact foarte mare. De multe ori m-am gândit la plecarea lui ca la un deces. În momentul în care îţi dispare tatăl din casa în care erai obişnuit să stai zi de zi, seară de seară, obişnuit cu amândoi şi cu dragostea amândurora, convins că ai pe cineva pe care să te bazezi, şi dintr-o dată să fie disponibil doar la telefon, ori doar o zi pe săptămână sau chiar pe lună, pot asemăna divorţul cu decesul părintelui. Pentru că până la urmă rămâi fără unul dintre părinţi. Am aşteptat împăcarea lor, dar dacă despărţirea soţilor a fost una violentă, ca în cazul părinţilor mei, devine imposibilă. Mereu am simţit nevoia de a avea frumoasele mese de Crăciun, de Paşti, în sânul familiei, să mergem împreună la bunici. Acestea mi le-am împlinit acum cu soţia mea şi cu cei doi copii. Ne-am căsătorit la 18 ani, avem aproape 9 ani de căsnicie. Într-un divorţ, momentele acestea sunt destul de rare. Fiecare părinte îşi face viaţa mai departe, iar copilul rămâne singur, se închide în sine şi poate să o ia pe alte căi“.

Psihologul Mihaela Sahlean susţine că „sufletul unui copil este păgubit atunci când rămâne numai cu un părinte prin decizia imatură a celuilalt părinte de a părăsi familia. Când un părinte decide să plece pentru că astfel ar uşura viaţa copiilor, nu este chiar o decizie înţeleaptă. Sau părinţii care pleacă pentru a câştiga mai bine: nu au înţeles că banul nu trebuie să fie un scop în sine. Banul pierdut înseamnă pagubă. Pe când educaţia investită este un câştig pe termen lung pe care îl putem observa practic în viaţa copilului, adolescentului şi mai târziu a adultului. Orice copil este un proiect, iar noi ca adulţi răspundem în faţa lui Dumnezeu de proiectele pe care le avem. Nu putem lăsa un copil să se dezvolte la voia întâmplării sau să-l pasăm unui membru al familiei. Sunt clasice cazurile când pleacă mama, pleacă tatăl să facă rost de bani, iar copilul rămâne pe la o mătuşă, pe la o bunică, persoane care nu pot da afecţiunea parentală pe care numai părinţii o pot sădi în copii“.

Divorţul aduce suferinţă

Ioan Rodion s-a căsătorit devreme, dar cunoaşte foarte mulţi tineri ai căror părinţi au divorţat şi care nu mai respectă şi nu mai au încredere în căsătorie. „Au luat-o pe alte căi, suferind, pentru că divorţul aduce multă suferinţă, nu mai e respectul acela, nu mai ai tatăl care până la urmă când greşeşti te mai pedepseşte. Ei şi-au pierdut busola, au rămas de capul lor şi au început să o ia pe căi greşite, au căzut în patima alcoolului, au devenit violenţi, frecventează diferite anturaje, lucruri care apar când suferi şi nu-ţi dai seama de unde porneşte acea suferinţă. Mulţi dintre ei nu au reuşit nici până la vârste de 35-40 de ani, şi chiar mai mult, să-şi întemeieze o familie, fiindcă şi-au pierdut respectul pentru familie“, explică Ioan Rodion.

Conform psihologului Mihaela Sahlean, copilul care nu simte autoritatea din partea tatălui este posibil să fie într-o derută în anumite perioade ale vieţii. „Dar aici, am spune că psihologic am conta pe mamă ca să semnaleze aceste probleme şi să nu le lase aşa când vede primele abateri ale copilului. Când mama lipseşte, aş spune că sunt foarte importante atenţia şi mai ales timpul pe care tatăl poate să le acorde copilului. Şi atunci când vede că există nişte probleme, întotdeauna să poată îndruma copilul pe calea cea bună. Un copil nu trebuie lăsat aşa. Chiar dacă nu mai vorbim de prezenţa fizică a unui părinte, acestui copil trebuie să i se vorbească despre el - mai ales în cazul în care acesta revine acasă -, trebuie să ţină legătura cu el. Copilul să nu trăiască cu sentimentul că a fost abandonat, pentru că acest sentiment îi produce o traumă suficient de mare din punct de vedere psihologic“, mai spune Mihaela Sahlean.

„Duhovnicul te învaţă să o iei pas cu pas“

Un copil, victimă a divorţului, trece prin şcoală, prin facultate şi prin viaţă fără a avea suportul ambilor părinţi. Are nevoie de sfaturi să-şi întemeieze o familie, să-şi aleagă o profesie, să-şi facă un rost în viaţă. Copilul are nevoie în acelaşi timp şi de sfaturile mamei, şi de ale tatălui. Lipsa tatălui, Ioan Rodion a reuşit să o compenseze cu prezenţa duhovnicului. „Apropiindu-mă foarte mult de Biserică şi luând modele din Biserică, am reuşit să-mi întemeiez o familie la o vârstă destul de fragedă. Am întâlnit mai mulţi tineri care au procedat la fel ca mine, însă cei care nu s-au apropiat de Biserică, n-au mai avut încredere în căsnicie. Mulţi părinţi îşi duc copiii către psiholog. Acesta îl ajută pe copil, dar un duhovnic te învaţă să-ţi respecţi soţia, să-ţi respecţi dragostea, să-ţi respecţi familia, să respecţi valorile şi te apropie şi de Dumnezeu. Duhovnicul te învaţă să o iei pas cu pas. Pentru că în familie trebuie să o luăm pas cu pas, să construim împreună, să ne gândim că avem copii pe care trebuie să-i creştem împreună, au şi ei viaţa lor, şi abia apoi să ne gândim la noi. Egoismul, în ziua de astăzi, este foarte des întâlnit la mulţi oameni şi de aceea probabil apar şi multe divorţuri. Multe dintre cauzele divorţurilor sunt păcatele pe care le facem, ne înşelăm soţia, devenim violenţi, lucruri care nu sunt bune. Crescând în învăţătura bisericească, pe calea aceasta, eu zic că ai numai lucruri bune de învăţat. De aceea cred că este bine să avem un duhovnic. Înainte să ne căsătorim trebuie să avem o pregătire cu duhovnicul, să nu ne aruncăm să facem lucruri după capul nostru, fără ca să ne cunoaştem mai bine, ci să fim siguri că vrem să ne căsătorim, să mergem la spovedit împreună şi doar cu ajutorul lui Dumnezeu să ne întemeiem familia“.