Sufletul şi clopotele Bucovinei

Muzica este prima artă care prilejuieşte întâlnirea între umanism şi matematică. Prin melos, fluiditatea sentimentului intersectează rigoarea aritmeticii, iar tulburarea inimii e străpunsă de inteligenţa unei simple sonorităţi.

În care sector al muzicii vom încadra însă melodia clopotelor bisericeşti? Psalmodia stranei sau polifonia corului sunt îndeobşte pregătite de recitalul discret al clopotului şi al toacei. Cele două instrumente de percuţie îşi asumă rolul propedeutic: ele binevestesc, cheamă şi adună credincioşii în faţa altarului. Estetica Ortodoxiei le acordă o funcţie liturgică bine cunoscută. La ţară însă, clopotele marchează atât riturile de trecere (vizita unui mitropolit, botezul într-o familie sau moartea unui credincios), cât şi ameninţarea naturii (furtuna, incendiile, molima). În oraşele unei modernităţi babilonice, stridenţa soneriilor, a sirenelor şi a claxoanelor a înlocuit funcţia hieratică şi contemplativă deţinută de clopote. Minunata întâlnire cu muzica tălăngilor e posibilă doar într-un mediu sătesc sau mănăstiresc, departe de zgomotul toxic al cetăţii. O extraordinară descoperire în acest sens ne oferă clopotele Bucovinei. Sunt stări sufleteşti pe care doar clopotele ştiu să le exprime. În miez de iarnă, la Putna, poţi să auzi glasuri metalice grave şi clinchete deschise, amplificate prin efectul de pâlnie al locului. Intervine apoi toaca de lemn, demonstrând virtutea călugărească printr-o cadenţă perfect masculină. La Voroneţ clopotele sunt bisilabice: poţi oricând asocia rostirea "Ştefan-Vodă" peste sunetele vesele ale clopotniţei. La Probota ai notele înalte care punctează insistent fundalul creat de vuietul larg şi adânc. Urmează apoi Arbore, Suceviţa sau Pătrăuţi - fiecare cu o partitură distinctă prin ritm şi intensitate. Turlele răsună acolo unde credinţa e vie, iar inimile jelesc sau cântă. Pentru profani, nu este nevoie să dibuiască o structură muzicală pentru a sesiza efectul purificator al tălăngii asupra sufletului omenesc. Unda melancoliei, durerea pierderii unor prieteni dragi, vibraţia angelică a bucuriilor cereşti, gândul la veşnicie împreunat cu sentimentul nevredniciei proprii - toate aceste stări ies la iveală prin harul bisericilor bucovinene. Unele clopote par să bolească împreună cu pământenii, în timp ce altele îţi trezesc inima cu toată prospeţimea iradiantă a copilăriei. Sunt turle care vestesc în depărtări trăinicia tradiţiei pravoslavnice, după cum există clopoţei miniaturali, gata să marcheze taina euharistică (clopotul fiind un potir inversat, dar fără limbă). Meşteşug de-o impresionantă vechime, arta clopotarilor duce undeva spre Italia secolului IV. Calitatea timbrului şi armonia ţin de excelenţa aliajului metalic sau de precizia procedeului de turnare a limbii şi a cupei. Aici, metalurgia pariază pe dialogul dintre matematică, spirit contemplativ şi artă. Decisivă este, ca şi pentru tânărul clopotar din filmul "Andrei Rubliov" (sub regia lui A. Tarkovsky), relaţia meşteşugarului cu pământul - locul unde se toarnă şi se răceşte materia primă. Există, desigur, mai multe feluri de-a trage clopotele în duminici sau sărbători. În vechime, clopotarul influenţa atacul şi intensitatea sunetelor - o posibilitate anulată prin automatizarea electronică a clopotniţei. Şi o ultimă observaţie: arta clopotelor este ecumenică, depăşind toate frontierele geografice sau confesionale, aşa cum însăşi Bucovina are vocaţia sintezei istorice, sprijinindu-se pe o dublă ereditate: Răsăritul credinţei ortodoxe şi Occidentul administraţiei austriece. În Bucovina, tradiţia continuă printre sunete de toacă, clopot şi biruinţă.