Summitul din aprilie pune Bucureştiul pe harta geopolitică a lumii

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) reprezintă fără îndoială cea mai puternică organizaţie internaţională politico-militară ce reuneşte un număr de 26 de state membre, dar şi alte state cu statut de partener. Cu sediul la Bruxelles, Belgia, în prezent, NATO are desfăşurate trupe de menţinere a păcii în patru regiuni de pe glob: Kosovo, Afganistan, Irak şi Darfur. Pentru prima dată în existenţa Alianţei, la două zile după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, NATO a făcut uz de articolul 51 din tratatul NATO, care spune că orice atac asupra unui stat membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe.

În perioada 2-4 aprilie, capitala României va fi polul geopolitic al lumii, cei mai importanţi oameni de stat din lume fiind aşteptaţi la summitul NATO, cel mai mare din existenţa Alianţei Nord-Atlantice. „Pe lângă ţările membre NATO şi cele partenere, vor fi invitaţi în premieră aşa numiţii parteneri globali - mă refer aici la Japonia, Coreea de Sud şi Australia. Faptul că summitul se desfăşoară la Bucureşti ne dă nouă vizibilitate majoră; practic, capitala geopolitică de securitate a lumii se mută la Bucureşti“, susţine Iulian Chifu, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) reuneşte 26 de state în cea mai importantă şi mai puternică alianţă politico-militară din lume. NATO a fost înfiinţată în luna aprilie a anului 1949, când a fost semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord. În acord cu arti-colele stipulate în tratat, principalul rol al Alianţei este menţinerea păcii şi securităţii în ţările membre din punct de vedere politic şi militar. Astfel, NATO a pus „umărul“ la finalizarea unor conflicte sângeroase şi de durată, precum cele din în Bosnia, Kosovo şi Macedonia. La acest moment, NATO are desfăşurate trupe de menţinere a păcii în Balcani, Afganistan, Irak şi Darfur, structurile militare NATO fiind formate din armatele multinaţionale. Toate deciziile din cadrul Alianţei se iau în urma consultării tuturor statelor membre. Unul dintre cele mai importante articole ale Tratatului se referă la exercitarea dreptului la autoapărare, de exemplu, părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ţările membre, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, fiecare dintre ele, în conformitate cu articolul 51 din tratat, va sprijini partea sau părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. 11 septembrie 2001 a fost un moment de referinţă, atunci invocându-se pentru prima dată articolul 51, ca răspuns la atentatele de la World Trade Center din New York, din Statele Unite ale Americii. Momente importante din existenţa organizaţiei Când s-au pus bazele Alianţei, ţările semnatare au fost Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii, la care s-au alăturat Grecia şi Turcia în anul 1952, Germania de Vest în 1955 şi Spania în anul 1982. După anul de referinţă 1989, când majoritatea ţărilor din blocul fost comunist au ales un nou drum, au devenit ţări membre Cehia, Ungaria şi Polonia (1999), şi, mai târziu, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia (2004). Un stat care aspiră la statutul de ţară membră a NATO trebuie să respecte anumite criterii privind siguranţa politică, economică şi militară. De-a lungul existenţei, Alianţa s-a confruntat cu Pactul de la Varşovia, dizolvat în cele din urmă în anul 1991. Ulterior, NATO şi-a făcut simţită prezenţa în Balcani, unde s-a angajat militar în Războiul din Kosovo. A fost pornită o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia şi Montenegru, în anul 1999 luând sfârşit intervenţia armată, însă trupe de menţinere a păcii îşi fac şi astăzi simţită prezenţa în Kosovo. Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care orice atac asupra unui stat membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. NATO a luat atitudine fermă după atacul terorist de la 11 septembrie 2001, implicându-se în războiul contra terorismului, în Afganistan şi Irak. Un alt moment important pentru NATO a venit în anul 2003, când Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţine vetoul. Pe 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august acelaşi an. Decizia a venit după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a fost hotărâtă o misiune în afara zonei atlantice. Prezenţa NATO în zonele de conflict În prezent, NATO desfăşoară în Balcani una dintre cele mai importante operaţiuni ale sale, respectiv KFOR (Kosovo Force), forţa de menţinere a păcii condusă de Alianţă, compusă din trupe aliate şi ale altor state contributoare, care, în virtutea unui mandat ONU, definit prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de securitate, acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo. Pe lângă KFOR, ONU este prezentă şi în alte state din regiune, respectiv Albania, Bosnia şi Herţegovina şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, prin intermediul unor cartiere generale. Aceste structuri, care iniţial erau destinate sprijinirii efortului operaţional al Alianţei, au căpătat în ultima perioadă atribuţii legate de furnizarea de consultanţă pe teme legate de reforma sectorului de securitate şi de sprijinirea cooperării statelor respective cu Alianţa în cadrul Parteneriatului pentru pace (PfP). De asemenea, la solicitarea Uniunii Africane, NATO sprijină Misiunea de menţinere a păcii a Uniunii Africane în Darfur, prin asigurarea transportului aerian în procesul de rotaţie a contingentelor în zonă şi prin oferirea de cursuri de pregătire pentru personalul Uniunii Africane. Din iulie 2005, NATO a sprijinit transportul în şi din Darfur a unui număr de 24.000 de soldaţi şi a 500 de poliţişti civili din partea statelor africane contributoare la Uniunea Africană. În acest proces, NATO cooperează îndeaproape cu Uniunea Europeană, care, la rândul său, sprijină misiunea Uniunii Africane. Şi în Afganistan, NATO este prezentă pentru reinstaurarea libertăţii în această ţară, precum şi pentru înlăturarea terorismului. Prezenţă românească în teatrele de operaţii sub egida NATO România a contribuit la procesul de stabilizare a Afganistanului încă din 2002, când ţara noastră s-a alăturat coaliţiei conduse de SUA. După preluarea de către NATO a operaţiei ISAF în 2003, România şi-a sporit gradual contribuţia la efortul Alianţei, în paralel continuând să participe la operaţia „Enduring Freedom“, condusă de SUA. În Afganistan, se urmăreşte asigurarea unui mediu stabil, considerat esenţial pentru ca poporul afgan să trăiască în pace şi să poată decide singur asupra propriului viitor, fără presiunea traficanţilor de droguri, a talibanilor sau a teroriştilor. Securitatea euro-atlantică şi internaţională este legată şi ea de stabilitatea din Asia Centrală şi de Sud, în asigurarea căreia Afganistanul joacă un rol cheie. În Afganistan, România are în prezent 562 de militari, care contribuie la extinderea şi exercitarea autorităţii guvernului afgan pe întreg teritoriul ţării şi de asigurarea climatului de securitate necesar pentru activităţile de stabilizare şi reconstrucţie. De asemenea, contribuie la instruirea armatei afgane. În ultima vreme, tot mai multe state NATO au puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte misiunea NATO în Afganistan. „Multe state nu doresc să suplimenteze numărul de soldaţi, iar altele îşi limitează tipurile de operaţiuni. Această chestiune se va discuta la summitul de la Bucureşti, iar România va susţine suplimentarea trupelor“, susţine Iulian Chifu, profesor asociat al catedrei de Analiză de Conflict a Departamentului Relaţii Internaţionale a SNSPA Bucureşti şi director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning. Summitul de la Bucureşti, cel mai mare din istoria NATO Cele mai importante decizii ale NATO se iau în cadrul summiturilor, întâlniri la care participă, în principiu, toţi şefii statelor membre ale Alianţei, ai ţărilor partenere şi ai partenerilor globali, nefiind organizate la un anumit interval de timp prestabilit, locaţia fiind aleasă după ce miniştrii de externe şi afaceri interne, precum şi ambasadorii statelor membre NATO au ajuns la un acord, după o evaluare atentă. În ultima perioadă, summiturile au fost organizate în raport cu anumite semnificaţii: în anul 1999, ţările membre NATO s-au întâlnit la Washington pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a semnării Tratatului Nord-Atlantic. Un alt summit important a fost cel organizat la Istanbul, în 2004, unde a fost lansat un proiect de iniţiativă prin care se doreşte o apropiere a NATO de ţările asiatice. Au mai fost organizate summituri în anul 1991, la Roma, când s-a dat o nouă direcţie după Războiul Rece, în 1994, la summitul de la Brussels a fost introdusă iniţiativa Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace). Au urmat alte întâlniri la cel mai înalt nivel a ţărilor membre şi partenere NATO în 1997, la Madrid şi Paris, Praga a fost gazda summitului din 2002 şi Istanbulul al celui din 2004. Ulterior, la o diferenţă de doi a mai fost organizat un summit NATO, de data aceasta în capitala Letoniei, Riga. Summit-ul Alianţei Nord-Atlantice organizat la Bucureşti este cel mai mare eveniment politic al anului şi va atrage atenţia întregii lumi asupra României. Vor fi prezenţi aproximativ 3.000 de delegaţi, în frunte cu cei mai puternici oameni ai planetei - şefi de stat, de guverne şi miniştri. Reuniunea ce va avea drept locaţie Palatul Parlamentului a instituit şi măsuri de securitate fără precedent în ţara noastră. „Summitul NATO organizat la Bucureşti este cel mai mare din existenţa Alianţei, aceasta pentru că, pe lângă ţările membre NATO şi cele partenere, au fost invitaţi în premieră aşa numiţii parteneri globali, cei care luptă împreună cu trupele NATO în Afganistan şi mă refer aici la Japonia, Coreea de Sud şi Australia. Faptul că summitul se desfăşoară la Bucureşti ne dă nouă vizibilitate majoră; practic, capitala geopolitică de securitate a lumii se mută la Bucureşti. Această vizibilitate este dublată de influenţa pe care o are, de regulă, ţara gazdă, chiar şi într-o proporţie de 0,1%, este extrem de importantă în ceea ce priveşte agenda reuniunii“, a explicat Iulian Chifu. ▲ Kosovo, viitor stat membru NATO? Cu siguranţă că la apropiatul summit al NATO, organizat la Bucureşti în perioada 2-4 aprilie, se va discuta şi despre nou proclamatul stat Kosovo. Până în acest moment, state puternice precum SUA, Franţa sau Marea Britanie au recunoscut independenţa unilaterală a statului Kosovo, în timp ce în tabăra adversă, Rusia şi-a prezentat foarte clar poziţia contrară, alături de România, Grecia şi Spania. „România nu va recunoaşte independenţa declarată unilateral de statul Kosovo, ceea ce este o poziţie mult mai nuanţată. Mai departe, nu există o voce unanimă nici în cadrul UE, nici în NATO sau ONU care să recunoască independenţa Kosovo. Nu se pune preblema de număr, ci mai ales de consistenţă. Este de ajuns ca o singură voce din Consiliul de Securitate să nu fie de acord, iar pseudostatul Kosovo să nu poată intra în ONU, un singur stat din UE să nu fie de acord cu independenţa Kosovo pentru ca UE şi Kosovo să nu poată avea o relaţie instituţionalizată. Lucrurile sunt mai complicate, iar soluţia cred că o reprezintă tot o negociere între Pristina şi Belgrad, respectiv împărţirea autorităţii între cele două părţi. Potrivit regulilor internaţionale, un stat se poate împărţi doar cu acordul părţilor, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia sau cu Serbia şi Muntenegru. Poziţia României este foarte clară şi principială, atât timp cât nu există un acord al statului real al Serbiei în acord cu Pristina, România nu poate fi de acord cu independenţa Kosovo. Acest Kosovo va deveni probabil un stat abia peste 20 de ani“, a explicat Iulian Chifu, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning. ▲ Întâlnire bilaterală Bush - Băsescu, la Constanţa Potrivit organizatorilor, agenda de lucru a reuniunii este foarte încărcată, numeroase evenimente desfăşurându-se pe parcursul a trei zile (2-4 aprilie). „Principalul pol de discuţie va fi, fără îndoială, Afganistanul, chestiune ce va fi abordată şi cu partenerii globali, în acest context fiind foarte probabil să avem de-a face şi cu instituţionalizarea relaţiilor dintre NATO şi partenerii globali“, a apreciat Iulian Chifu, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning. De asemenea, pe ordinea de zi vor exista discuţii extrem de serioase cu privire la extinderea relaţiilor NATO cu anumite state, Chifu amintind aici faptul că ţări precum Croaţia, Albania şi Macedonia „ar putea fi invitate în cadrul summmitului să devină membri deplini ai Alianţei“. „Avem două state care aspiră la statutul de ţări partenere: Georgia şi Ucraina şi alte două state şi jumătate, dacă pot spune aşa, respectiv Serbia, Bosnia Herţegovina şi Muntenegru, care aspiră la statutul de dialog intensificat cu NATO. Vor fi adâncite discuţiile legate de securitate energetică, relaţia dintre NATO şi structurile de securitate şi de apărare europene, dar vom avea şi o agendă extrem de importantă în ceea ce priveşte forţa de reacţie rapidă, dar şi alte chestiuni de natură tehnică“, apreciază Chifu. Oportunitatea discuţiilor bilaterale ale preşedintelui Traian Băsescu cu şefii de stat prezenţi la Bucureşti întăreşte importanţa orgănizării unei asemenea manifestări. De altfel, Iulian Chifu a prefigurat o ultimă întâlnire bilaterală, ce se va desfăşura cel mai probabil la Constanţa, între preşedintele Traian Băsescu şi preşedintele George W. Bush, înainte ca acesta din urmă să-şi încheie mandatul la finele acestui an. ▲ „Am îndoieli că Putin va veni la Bucureşti“ Relaţia NATO cu Rusia este una delicată, deşi Alianţa Nord Atlantică şi Federaţia Rusă s-au înţeles să lucreze împreună pentru stabilitate şi securitate în câteva rânduri. Un parteneriat semnat în anul 1997 a fost ulterior pus în umbră de relaţiile reci între cele două entităţi. Există o relaţie instituţională între Rusia şi NATO, dar lucrurile se complică atunci când vine vorba de chestiuni delicate, cum ar fi scutul antirachetă. „Am îndoieli că preşedintele rus Vladimir Putin va veni la Bucureşti, în primul rând pentru că domnia sa şi-a mai anunţat prezenţa la astfel de întâlniri, dar nu a concretizat niciodată o astfel de vizită. Pe de altă parte, prezenţa lui Putin la Bucureşti ar susţine agenda NATO, or, Rusia încearcă să evite acest lucru din raţiuni foarte clare, fie că este vorba de scutul antirachetă sau de alte lucruri, care se complică tot mai mult“, a apreciat Chifu. Cooperarea practică dintre NATO şi Rusia în fosta Iugoslavie s-a dovedit deosebit de utilă, însă parcă demult uitată. Rusia şi-a exprimat în nenumărate rânduri nemulţumirile faţă de NATO, începând cu extinderea NATO către est, modernizarea forţelor armate din statele baltice, deschiderea de baze americane în Caucaz şi sud-estul Europei, dar şi construirea scutului antirachetă.