„Sunt bolnav, dar vreau să muncesc”

Marian M. are 50 de ani, este din Bucureşti şi de 8 ani suferă de torticolis spas­modic drept cu laterocolis drept, afecţiune care se traduce printr-o mişcare involuntară a capului spre dreapta, pe care nu o poate controla. Zidar de meserie, bărbatul a fost nevoit să renunţe, din cauza bolii, după 23 de ani de muncă. Responsabil faţă de familia sa, domnul Marian a lucrat o vreme ca agent de pază şi de curăţenie. De doi ani însă, a rămas fără pâine şi este în căutarea unui serviciu.

Respectuos, îngrijit şi foarte cumsecade. Aceasta a fost impresia de prim moment pe care mi-a lăsat-o Marian M., care dintr-un sentiment de sfială nu a acceptat să-i fie publicat numele integral. De altfel, până la finalul dialogului nostru din curtea Bisericii „Sfânta Treime”-Militari, intuiţia cu privire la caracterul omului din faţa mea s-a dovedit a fi una corectă.

Boală, neputinţă, izolare

„În anul 2005, am plecat la muncă în Spania. Am muncit un an şi patru luni în domeniul construcţiilor. Eu sunt de meserie zidar. În străinătate, au apărut primele simptome ale bolii - ca şi acum, capul mi se ducea involuntar spre dreapta. M-am întors în ţară dezolat, dezorientat şi am căutat soluţii de vindecare. Medicii mi-au explicat că boala pe care o am eu apare, în general, după vârsta de 40 de ani. Este întâlnită şi la copiii mici, dar în cazul lor e vindecabilă. În ceea ce mă priveşte, nu există nici o şansă de a mă însănătoşi. Am fost prin diverse spitale neurologice, am făcut toxina botulinică, acupunctură, reflexoterapie şi alte tratamente care nu au dus la nici un rezultat. Singura metodă provizorie pe care am descoperit-o la o clinică din Viena ar fi implantarea în creier a unui dispozitiv. Costurile operaţiei se ridică la 40 de mii de euro, dar nu am acceptat soluţia aceasta pentru că sunt reacţii adverse foarte puternice şi necesită un tratament pe care nu mi-l permit”, a început să vorbească domnul Marian.

De când s-a îmbolnăvit, viaţa i s-a schimbat total. Singura fiinţă care i-a rămas alături şi îl susţine necondiţionat, cu multă răbdare şi înţelegere, este soţia. Sigur, şi cei doi fii îl sprijină.

„Zilele mele sunt cam serbede. Soţia merge la serviciu, iar eu rămân singur acasă. Mă ocup de plante, pot spune că am o mică seră. Îmi place foarte mult natura. Citesc. Mă rog. Zilnic o vizitez pe mama mea, care este bolnavă, ieşim la plimbare, vorbim. Boala pe care o am nu mă afectează doar pe mine, ci şi pe cei dragi. M-a izolat de prieteni, de societate. De multe ori sunt trist. Pe de altă parte, pot spune că am descoperit şi partea bună a bolii - văd lucruri pe care înainte nu le vedeam. Când eram sănătos, tânăr, eram foarte încrezător în forţele mele. Acum, Dumnezeu este singura mea speranţă. Nu pot spera la minuni, căci sunt om păcătos şi prea puţin credincios, doar Dumnezeu este Cel care poate să-ţi dea în dar ceva doar dacă vrea. De asemenea, am descoperit profunzimea cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: «Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos». Noi, oamenii, de multe ori ne înconjurăm de lucruri care nu ne trebuie şi uităm de suflet. Am învăţat că lucrurile preţioase în viaţă sunt: dragostea, credinţa, înţelepciunea”, a mai spus domnul Marian.

„Nu cer pomană, cer să muncesc cinstit”

După 23 de ani de muncă în domeniul construcţiilor, bărbatului i-a fost greu să accepte starea de neputinţă în care s-a trezit, practic, peste noapte. Nu a vrut să accepte că nu mai poate fi apt să-şi întreţină familia, de aceea şi-a impus să trăiască ca un om întreg, normal, sănătos. S-a angajat ca agent de pază la unul din aeroporturile din Capitală, apoi la o firmă de pază şi la un centru comercial. Înainte de deveni şomer, în urmă cu doi ani, a lucrat ca agent de curăţenie într-un supermarket. De atunci, este în căutarea unui loc de muncă, deoarece, spune el, „am 50 de ani şi vreau să mai fiu util pentru familie şi societate. Nopţi şi zile stau şi mă gândesc ce aş putea face să fiu şi eu de folos cuiva”.

„Din noiembrie 2012, când am intrat în şomaj, nu am putut să îmi găsesc un serviciu adecvat stării mele de sănătate, deşi există locuri de muncă unde m-aş putea descurca bine, posturi care nu impun un efort fizic intens şi stres, cum ar fi: curier pe bicicletă (este singura postură în care capul revine la forma normală), taxator în parcare, lucrător la o staţie de distribuţie a gazului petrolier lichefiat (GPL) sau ca agent de pază. Merg pe bicicletă de circa trei ani, timp în care nu am avut nici un incident în trafic, de altfel, aceasta este singura modalitate de a mă deplasa normal. Am bătut la uşa mai multor firme, dar am fost primit cu reticenţă, din cauza bolii pe care o am. Nu am găsit nici un sprijin din partea nimănui sau înţelegere pentru situaţia în care mă aflu.

Îi rog din tot sufletul pe cei care mă pot ajuta să îmi acorde şansa de a munci din nou, pentru ca viaţa mea să intre pe făgaşul normal. Nu cer pomană, cer să muncesc cinstit! Sunt bolnav, dar vreau să muncesc”, şi-a încheiat gândurile domnul Marian M.

Cei care pot şi vor să-l ajute să îşi câştige pâinea cea de toate zilele cinstit, redându-i astfel demnitatea şi încrederea în forţele proprii, au la dispoziţie numărul de telefon 0731.025.568.