Sus aripile!

Patriarhia Română s-a văzut pusă, recent, în situația de a răspunde unor provocări care au revenit în actualitate, anume înscrierea copiilor la ora de religie și problema pros­tituției. Au fost emise comunicate care au reiterat poziția Bisericii noastre privind cadrul legal al orei de religie, dar și „îngrijorarea profundă și dezaprobarea față de inițiativa care vizează legalizarea prostituției, considerând că un asemenea demers este incompatibil cu învățătura de credință ortodoxă și cu respectarea demnității persoanei umane”. Unele semne din lumea contemporană ne dau prilejul unor înțelesuri mai adânci, după cuvântul părintelui Galeriu, „nimic întâmplător, totul proniator”. 

Este o legătură strânsă între lipsa educației religioase, dar și elementare, pe care mamele ar trebui să o dea copiilor încă de la naștere, și evoluția lor ulterioară. Crima recentă comisă de adolescenți în județul Timiș mi-a adus aminte de volumul „Împăratul muştelor”. Belzebub, duh rău al mândriei și războiului, înseamnă în traducere literală chiar „împăratul muștelor”. Cartea și ecranizările ulterioare descriu modul în care adolescenții, lipsiți de ascultarea față de o autoritate divină, sau măcar umană, urmează legile entropiei specifice lumii noastre. Dezordine și haos.

Este imposibil să nu ne gândim la muștele care trag la murdărie, cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul (în carte, ele se aciuaseră pe un cap de porc, poate ca întruchipare a naturii umane căzute). Ar fi de avut în vedere o asemănare cu moartea lui Simon, cel ucis pentru că a descoprit „fiara”.

Nu vreau să mă gândesc cum este să fii mamă de criminal. Ferească Dumnezeu pe toată lumea! Ce va fi fost în inima ei? Fie ca, pentru rugăciunile Sfântului Moise Arapul, tinerii să iasă din rătăcire, căci moartea veșnică este mai grea decât cea vremelnică. Care moștenire poate conduce la așa ceva? Nu știm. De obicei sunt ambele, genetică și educațională. Dar factorul determinant este moștenirea duhovnicească, lipsa credinței. Nici un om care crede că Dumnezeu este Tatăl nostru, că în Hristos suntem toți frați și fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, nu poate comite fratricid decât prin lucrarea duhurilor rele, la fel ca în cazul lui Cain.

Invidia, izvorâtă din mândrie, naște mânia, întunecarea minții până la așa măsură încât „furia oarbă crezându-se pe sine dreptate” își face lucrarea, așa cum elocvent arăta Sebastian Androne în filmul „Moștenirea lui Ghilgameș”. Mânia este numai una din fețele răului, care, în vremurile din urmă, vor fi însumate într-un număr care a preocupat lumea creștină: numărul fiarei.

Ne preocupă și pe noi. Slavă Domnului că îl avem pe Sfântul Cleopa să ne lumineze: „Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite, care vor stăpâni lumea în vremea de pe urmă, şi anume: pofta fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie. Şi al treilea şase înseamnă închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere”.

Bine ar fi ca aceste cuvinte ale sale să ajungă în întreaga lume ortodoxă, și nu numai. E un diagnostic clar al patimilor care bântuie lumea adolescenților, expuși de timpuriu, prin mijloace media, la desfrânare, adicții, cruzime și relativizarea credinței, până la un prag apropiat decadenței din Imperiul Roman. Dar până la lucruri atât de mari și de grave, carențele educaționale, mai ales religioase, se pot observa în situații mult mai mărunte, dar grăitoare.

Am avut ocazia să constat cu adevărat că rugăciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor care zac în om, după un cuvânt al părintelui Teofil Părăian (dea Domnul să vedem ziua în care vom scrie sfântului). Cu ani în urmă, am avut experiența lipsei elementare de educație religioasă (și nu numai) în familia unui tânăr. La prima sau a doua oră, la o clasă a IX-a, acum ani buni, în timpul rugăciunii de la începutul orei, unul dintre elevii din ultimele bănci, la adăpostul dis­tanței și mânat de grozăvia propriei persoane, a început să dea aerul afară zgomotos, în cadență. Câțiva elevi au avut tendința să se amuze, deși erau cu privirile la mine, neștiind exact cum să reacționeze. Alții erau vădit tulburați de asemenea necuviință. Era clar că împăratul muștelor își făcea de lucru prin preajmă.

Am continuat rugăciunea cu gândul la Maica Siluana. Ea nu s-a tulburat când un tânăr și-a pus capul în poala ei în autobuz și a început să-i scoată limba în timp ce ea se ruga cu rugăciunea isihastă. Și, în disperare de cauză, am pus gândul maicii: „Doamne, Tu-l iubești pe ăsta, fă ceva cu el!” Când rugăciunea s-a terminat, toată clasa era cu ochii la mine, așteptând o reacție. Deodată, (mulțumesc Maicii Siluana, care avea desăvârșit simțul umorului) mi-am adus aminte de un cuvânt al părintelui Rafail Noica: cu o glumă poți spune mai multe decât cu o mustrare. Și am rostit amuzată: „Fiecare se roagă pe limba lui”. Atmosfera s-a detensionat rapid și fiecare a înțeles ce trebuie. Evident, în orele următoare, cu toate privirile colegilor îndreptate asupra lui, tânărul meu elev a spus cuviincios rugăciunea. Cu timpul ne-am apropiat și am înțeles strigătul lui către Dumnezeu, în lipsa iubirii autentice a unei mame cu adevărat creștine.

Axios!

Dar vina este întâi de toate la noi, nu ne rugăm destul pentru tineri. Eu nu mă rog destul. Efectul „butterfly” aplicat în viața duhovnicească ar face ca bătaia de aripi a unei mici rugăciuni să schimbe ca un tsunami așezarea interioară a unor tineri, prin puterea lui Dumnezeu și a sfinților Săi.

Revin. Nu cu prostituția și cu ateismul vom rezolva vreodată problemele societății, ci cu maternitatea asumată și credința. Din mame decăzute rar au putut ieși sfinți. Și aceasta cu darul lui Dumnezeu, iar reciproca nu este adevărată. Din mame sfinte nu ies păcătoși, (deși pot avea căderi, cum a fost în cazul Fericitului Augustin), ci fie oameni obișnuiți, aflați pe calea mântuirii, fie sfinți.

Proclamarea canonizării generale a 16 femei românce cu viață sfântă în Patriarhia Română demonstrează cu prisosință aceasta. Aceste „mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare”, prin viața lor, acolo unde au fost rânduite de Dumnezeu, au înmulțit credința și au schimbat lumea prin rugăciune și jertfă.

Să ne rugăm Sfintelor Maria Brâncoveanu și Platonida să avem conducători sfinți. Tot lor și în plus Sfintelor Filofteia de la Pasărea, Olimpiada, Anastasia și Filotimia, să le cerem să avem copii și adolescenți sfinți. Apoi, pentru luminarea minții (mai ales a tinerelor care vor fi cândva mame) să ne rugăm Sfintelor Evloghia, Elisabeta, Mavra, Nazaria, Olimpiada, Elisabeta, Antonia și Matrona, că mult poate rugăciunea maicilor duhovnicești pentru tot neamul. Și să dea Domnul să se adauge lor și alte maici sfinte dragi sufletelor noastre, iar pentru rugăciunile lor să se împlinească și la noi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Daţi-mi o generaţie de femei creştine şi voi schimba faţa lumii!” Există o preoție (o jertfă sfântă) a femeilor ca mame, maici, mărturisitoare. Răspundem și noi: „Vrednice sunt! Vrednice sunt! Vrednice sunt!”