Taina mărturisirii şi a iertării

Vechea tradiţie a spiritualităţii ortodoxe ne arată că nimeni nu poate fi propriul său povăţuitor duhovnicesc, nici chiar cel mai mare Părinte al pustiei. Mântuirea este drum lung şi urcuş abrupt, în care încrederea exclusivă în forţele proprii conduce la eşec total în plan spiritual. Sfântul Evagrie Ponticul aseamănă această mândrie de a ne încrede doar în noi înşine cu o scară putredă, pe care, de se va urca cineva, se va prăbuşi. Iată de ce supravegherea atentă şi permanentă din partea unui duhovnic îmbunătăţit se dovedeşte absolut necesară în lupta cu patimile.

Sunt numeroase exemplele din Pateric şi Filocalie care ne arată că taina mântuirii constă în mult sfat şi multă rugăciune. Cunoscând lucrările celui rău şi uşurinţa cu care ne putem înşela în această luptă duhovnicească, în care răul ia forma binelui şi diavolul se preface în înger de lumină, Mântuitorul, după ce a vorbit apostolilor şi nouă, tuturor, cuvintele vieţii veşnice, S-a rugat înainte de patima Sa pentru ei şi pentru cei care le vor urma să fie păziţi de cel viclean. Întâmpinându-ne până la sfârşitul veacurilor cu vestea cea bună a biruinţei păcatului şi morţii prin ascultarea şi iubirea până la jertfa supremă a lui Hristos, Biserica se apleacă prin Taina Spovedaniei asupra fiecărui om care caută Viaţa. Încredinţarea voinţei noastre slăbite de păcat voinţei sfinţitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu nu se realizează doar printr-un angajament general pentru o nouă viaţă în Hristos, ci mai ales prin mărturisirea neputinţelor sufleteşti în lupta cu obişnuinţa păcatului, a slăbiciunilor care ne-au condus la multele păcate care s-au dezvoltat de pe urma lor. Păcate care sunt greşeli faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, un mod de a acţiona care ne apropie de limita nimicului şi nu poate duce la nimic bun, decât la suferinţă, părere de rău şi încercarea de a repara ceea ce uneori cu greu se mai poate repara. Pilda fiului risipitor ne oferă paradigma ridicării din mizeria în care patimile aruncă pe om, a risipirii şi regăsirii în iubirea Tatălui, care nu este doar drept, ci şi milostiv. Puterea de iertare nesfârşită şi aşteptarea permanentă ca cel rătăcit să se întoarcă la Sine nu vine să contrazică dreptatea lui Dumnezeu, ci trebuie înţeleasă în sensul că El nu ia nimănui, niciodată, şansa de a se redresa, ci, dimpotrivă, vine în întâmpinarea acesteia, dând timp de mântuire după dorinţa şi puterea fiecăruia de a opune rezistenţă răului, de a înainta în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Aşa cum remarcă pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spovedania este Taina readucerii penitentului în comuniunea cu Hristos şi cu Biserica, pregătindu-l pentru comuniunea lui cu Trupul lui Hristos, este Taina care-l salvează pe om dintr-o lume însingurată şi indiferentă şi-l deschide comuniunii iubirii prin harul dumnezeiesc. Pentru a destrăma însă forţa păcatului aflată în slăbiciunile penitentului, devenite ca o a doua fire, e nevoie ca această stare de scurtă durată din timpul mărturisirii să se concretizeze în fapte şi atitudini contrare acelor slăbiciuni, pentru a slăbi obişnuinţa lor şi a crea în fire alte obişnuinţe. Păcatul ne transformă în fiinţe fără trecut şi fără viitor, căci un trecut la care ne întoarcem spre a-l regreta este timp pierdut pentru totdeauna, iar un viitor fără nădejdea în iubirea lui Dumnezeu este lipsit de perspectiva veşniciei, oprindu-se la marginea mormântului: „Într-adevăr, nădejdea celui nelegiuit este ca praful pe care-l spulberă vântul, este ca pâcla subţire pe care o împrăştie vijelia, ca fumul pe care îl suflă o adiere şi ca amintirea unui oaspete de o singură zi care se destramă“ (Înţel. lui Solomon 5, 14). Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu greşim nici în lucrurile mici, nici în cele mari, deoarece păcatul, sub orice formă, este o nedreptate prin care ne greşim nouă înşine, împiedicându-ne să devenim ceea ce am fost chemaţi a fi, dar este şi o nedreptate împotriva celorlalţi, semănând confuzie, dezordine şi vrăjmăşie, ducând la o alterare a relaţiilor dintre oameni, la o inversare a valorilor, batjocorind virtutea şi necinstind adevărul: „Dreptul piere şi nimeni nu ia aminte: se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept (Isaia 57, 1-2). „Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc“ (Înţel. lui Solomon), exemplul cel mai grăitor în acest sens fiind Mântuitorul Hristos - El, Cel Drept Care a murit pentru noi, cei păcătoşi, osândind păcatul - şi sfinţii Săi mucenici, adevărate altare de jertfă, de care lumea nu era vrednică, care s-au împotrivit păcatului până la moarte şi au pecetluit mărturisirea credinţei şi a nădejdii lor cu sângele martiriului.