Taina Sfintei Spovedanii în lucrările copiilor

În cadrul concursului literar-religios „Lăsaţi copiii să vină la Mine“, ediţiaa VIII-a, iniţiat de Parohia „Naşterea Domnului din Cluj-Napoca, au fost premiaţi numeroşi copii care au scris despre Taina Sfintei Spovedanii. În cele ce urmează, sunt prezentate o parte din lucrările participante, majoritatea aparţinând unor elevi ai Şcolii „Constantin Brâncuşi“, aflată în vecinătatea bisericii.

Bunica mereu mă învaţă lucruri interesante şi folositoare. Este o persoană credincioasă, la fel ca şi mama mea. Când stau acolo o perioadă mai îndelungată, deasupra patului meu îmi pune o icoană mare care, după spusele ei, trebuie să mă acopere de rău în timpul nopţii. Ea m-a învăţat şi despre post, în mare parte, dar, copil fiind, îmi e puţin greu. Însă, de aici am reţinut un lucru foarte important. Esenţial chiar. Mereu spunea că păcatele sau faptele rele ne pătează sufletul. Dar, dacă spunem că sufletul nostru este o haină mare, albă şi curată, ca orice haină pătată de faptele rele sau, mai exact de murdărie, se poate spăla. (…) De aceea, trebuie să ne îngrijim de sufletul nostru şi să mergem să ne spovedim.

E important să mergi să te spovedeşti (…) Mi-am dat seama că, de fapt, faptele rele nu le mărturisesc doar preotului. Mi-am dat seama că, atunci când ies din camera respectivă, în sufletul meu este o ordine. O anumită ordine. Un suflet curat, uşurat de toate lucrurile care s-au adunat sau care au format o pată în inima mea (…) Şi, aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, ar trebui să putem face şi noi asta la rândul nostru. Este foarte important să poţi ierta. Este primul pas spre o inimă curată. Cred că toţi încercăm să evităm să facem fapte rele, dar câteodată, parcă este inevitabil. Nu putem fi perfecţi prin fiinţa noastră. Este esenţial să nu uităm că, în schimbul iertării, trebuie să oferim ceva. Măcar cu gândul. Măcar un minut“. (Diana Foghiş, clasa a VII-a)

Scânteia din suflete

„Spovedania şi Împărtăşania se ţin de mână. Una fără alta e ca un om fără suflet. Aceste două Sfinte Taine ne spală sufletele şi ne şterg definitiv fiecare gând negru, fiecare sentiment morbid, fiecare pată ce se înfige adânc în sufletul nostru... E ca un praf magic ce distruge tot răul. E o minune de care oamenii pot profita oricând.

Înainte să mă spovedesc, simt cum emoţiile nemiloase mă cuprind şi mă strâng tare de tot. Dar de ce? Încep să mă gândesc la păcatele mele, la tot ce am greşit. Nu îmi vine nimic în minte, deşi sunt atâtea de spus... După ce îmi mărturisesc păcatele, mă simt ca un om nou. Mă simt de parcă tocmai mi-am dat jos o haină murdară. Simt o fericire sinceră, simt cum o lumină mi se înfiripă în suflet. Acea lumină se alimentează cu rugăciuni, fapte bune, vorbe frumoase... Dar aceeaşi lumină poate dispărea dacă e stinsă de întunericul păcatului.

După cum ştim toţi, după spovedanie urmează Sfânta Împărtăşanie, moment minunat, în care-L primim în sufletele noastre pe Iisus, a Cărui iubire nu cunoaşte margini. La fel cum oamenii au nevoie de hrană şi apă pentru a trăi, sufletele noastre au nevoie de rugăciune, iubire, Sfânta Euharistie pentru a le fi iertate păcatele (…) Spovedania şi Împărtăşania sunt vitale pentru noi, în ciuda faptului că noi nu ne dăm seama. Ne lăsăm orbiţi de greutăţi. Suntem nişte oameni ţinuţi în lanţurile păcatului. Noi nu putem rupe lanţul, nu-l putem tăia, nu-l putem arde. Noi nu putem face acest lucru, însă Spovedania şi Împărtăşania pot. Ne pot elibera din strânsoarea păcatului care ne apleacă privirea şi umerii şi care ne întristează. Este o tristeţe insuportabilă. Până când totul se evaporă şi rămânem cu acea scânteie care ne face să fim ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte îngeri fără aripi“. (Denisa Doboş, clasa a VII-a)

Pe drumul cu soare

„Simţeam lumina trandafirie a soarelui ca o mângâiere a îngerilor, treptat, cu fiecare pas care mă apropia de curăţirea păcatelor. Inima îmi pulsa tare, cu bătăi repezi, nerăbdătoare, şi parcă aştepta să fie descătuşată de ceea ce săvârşisem rău în aceste zile. Emoţiile îmi copleşeau sufletul şi  toate în jurul meu parcă mă mânau încet, cu mâini nevăzute pe drumul cu soare. Când am păşit în biserică, fiecare gând rău, emoţie, amintire sfâşietoare mi-au fost luate de atingerea cerească. Atunci am ştiut că ceea ce făceam era bine. Mă simţeam în siguranţă (…) Gustam mirosul fin al tămâii, care era pentru mine ca o strigare către Dumnezeu. Mă apropiam cu paşi timizi de momentul în care trupul meu avea să se unească cu Trupul Lui. Flăcări infinite arătau calea Domnului, flăcări mai arzătoare şi mai pline de har cu cât mă apropiam mai mult de El. Când am gustat din Trupul şi Sângele Său, Raiul mi-a răsărit în faţa ochilor şi o lumină puternică, blândă, mi-a dat de înţeles că am fost iertată. Glasul dumnezeiesc al îngerilor, îmi umplea sufletul de bucurie. Dumnezeu era în sufletul meu, în mintea mea, era ca o apariţie cunoscută inimii mele, parcă aşteptată dintotdeauna. Aşa m-am întâlnit cu Dumnezeu prin mărturisire şi împărtăşanie, iar El s-a bucurat că sunt în Casa Lui nu numai cu trupul, ci şi cu întreg sufletul meu“. (Ştefania Ghilea, clasa a VIII-a).

Rochia mea cea albă

„Mintea mea se învârtea confuză, în timp ce păşeam cumpătat pe aleea soarelui. Mâna micuţă era învelită drăgăstos într-a bunicii mele. Zâmbetul ei cald îmi liniştea bătăile repezi ale inimii. Aerul parfumat mă învăluia încetişor în acorduri dulci de liliac. Rochia albă flutura în urma mea ca un vis frumos de vară timpurie. (…) Am intrat cu paşi mici şi cu buze tremurătoare în marea Casă a Domnului, iar, pentru o clipă, respiraţia mi s-a oprit. Mirosea a tămâie, era întuneric, candelele ardeau deasupra capetelor tăcute. Aripi de înger parcă făceau să vibreze aerul parfumat, dându-ne a înţelege minunea care se înfăptuia dincolo de uşa Sfântului Altar pe care şedea pictat în culori calde Îngerul Gavriil. Bunica m-a împins uşor de la spate, făcându-mi semn cu capul. Emoţiile mele erau fără rost. Când mi-a venit rândul, am păşit şi eu în micuţa încăpere luminată, unde aştepta preotul. Îndată ce m-am uitat în ochii săi calzi, umezi, am văzut bunătatea şi acea scânteie de lumină care aduce liniştea. Era altfel... Nu mi-a fost nicio clipă ruşine să-mi mărturisesc păcatele mele. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că vorbeam nu numai cu un preot, ci şi cu Dumnezeu. El i-a încredinţat preotului o taină pe care nu o putem înţelege vreodată (…) M-am simţit uşoară după aceea. Împăcată, pură, la fel ca şi rochia mea albă, pe care am simţit că o merit cu adevărat!“ (Mara Spătar, clasa VII-a).

Pentru mine, Biserica este importantă

„Prin mărturisire, eu înţeleg recunoaşterea propriilor mele păcate, pe care îmi promit că voi încerca să nu le mai repet. (…) În momentul în care mergi în faţa preotului şi îi mărturiseşti greşelile tale, îţi aminteşti cât de multe fapte rele ai făcut şi te simţi vinovat. Acesta e un pas spre iertarea păcatelor. Preotul este doar un intermediar, prin care tu ajungi la Dumnezeu. Preotul este un martor văzut, deoarece Dumnezeu este martorul nevăzut care te ascultă şi îţi iartă păcatele. Greşelile şi faptele rele sunt ca o boală. Această boală poate fi vindecată prin mărturisirea păcatelor (…) Când ne spovedim, cel mai important este să fim sinceri. Preotul este acolo să te asculte, iar apoi Dumnezeu îţi iartă păcatele. Pentru mine, Biserica este foarte importantă. Când intru în ea, am impresia că toate problemele mele dispar şi nu mă concentrez decât la faptul că sunt mai aproape de Dumnezeu. (…) La sfârşitul spovedaniei, fiecare creştin dovedeşte că s-a lepădat de păcate şi se hotărăşte să nu le mai repete (…) Deşi pentru unii copii mersul la biserică este privit cu rezervă, eu merg pentru că mă simt ocrotită şi împăcată. Recunosc, şi eu am greşit de multe ori, dar atunci când mă spovedesc, mă simt liberă şi cu sufletul liniştit. Spovedania este importantă pentru mine şi pentru familia mea, iar Dumnezeu este şi va fi mereu Tatăl meu Ceresc“. (Raluca Petrovai, clasa a VII-a).