Ţăranii erau conştienţi de moartea lui Hristos

Din toată această săptămână presărată cu denii, în sate erau mai evidente şi mai trăite Joia Mare, cu cele 12 Evanghelii, şi Vinerea Mare, cu Prohodul Domnului. Săptămâna aceasta era şi o săptămână de pregătiri pentru marea sărbătoare a Învierii, mai ales în plan spiritual. Vinerea Mare era cea mai importantă dintre toate aceste zile de întâmpinare, de pregătire a marelui praznic. Ea face pereche cu duminica Învierii, merg împreună. „Vinerea Mare generează, în fond, toate vinerile de peste an şi este ziua de maximă jale a omenirii, pentru că e şi o zi de maximă vinovăţie faţă de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit să o mântuiască“, ne-a spus Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

„Eu cred că, la sat, Vinerea Mare era trăită cu intensitate mai mare decât la oraş. Pentru noi, creştinii, orice eveniment nu este unul care s-a petrecut odată şi acum îl comemorăm sau ne amintim de el, ci orice moment din istoria mântuirii este un moment de acum, în actualitate, or, ţăranii erau conştienţi, în simplitatea lor, că totul este prezent. Se crea o linişte, adică în toată această forfotă de pregătiri era o zi în care se făcea mai puţin, în care se mai atenua zgomotul, totul mergea mai în surdină, conştiinţa faptului că Hristos este în mormânt le dădea un fior“. Fiind şi o zi foarte bogată liturgic, scoaterea Epitafului, trecerea pe sub masă, adusul de flori la mormânt, care repetă cu altă încărcătură gestul care se petrecuse cu câteva zile mai înainte de Florii, pe urmă Prohodul, această cântare frumoasă de jeluire, lumânările aprinse cu care ţăranii plecau acasă, toată această podoabă de slujbe din această vineri îl fac pe ţăran mai ataşat liturgic de această zi. „Se ştie că de aici tot ce se extinde are o putere anume, florile pe care le duce acasă, lumânarea, cu flacăra căreia semna colţurile casei sau pragul, pe care o păstrau pentru timpul de restrişte de peste an - boală, suferinţă, anumite greutăţi -, când aprindeau această lumânare, considerând că astfel vor primi un ajutor de la Dumnezeu“, spune Costion Nicolescu. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că vinerea ţine foarte mult de feminin. Femeile sunt foarte ataşate, într-un chip aproape superstiţios. Nu cos, nu spală, fapt ce nu este prevăzut de rânduielile şi canoanele bisericeşti. Vinerea este o zi de post, dar şi de lucru obişnuită. „Ele ţin toate acestea poate şi pentru că jalea maximă a fost simţită de Maica Domnului în această zi; nimeni nu a putut să aibă jalea şi durerea pe care a trăit-o Maica Domnului. Şi toate femeile cred că simt un fel de ataşament special la jalea Fecioarei Maria, e o zi de suferinţă maternă cumva, făţă de Dumnezeu. Toţi ar trebui să fim, în această zi, materni şi să simţim această jale imensă, chiar dacă ştim că El a înviat, pentru că bucuria Învierii este la doi paşi“, explică Costion Nicolescu. În poveştile populare, Sfânta Vineri acupă un rol important, alături de Sfânta Miercuri şi de Sfânta Duminică. Eroul parcurge un drum cu tot felul de încercări, trece pe la Sfânta Miercuri, apoi pe la Sfânta Vineri, ca, într-un sfârşit, să ajungă la Sfânta Duminică. Toate cele trei zile sunt reprezentate ca nişte bătrânele. Poporul a ales aceste trei zile, ca nişte trepte, iar la capăt este Sfânta Duminică. „E frumoasă vinerea pentru cei care sunt ataşaţi de Biserică, pentru că parcă niciodată nu e atâta durere amestecată cu bucurie. Învierea este numai bucurie, uitând durerea. Omul trăieşte într-o deplinătate a condiţiei sale umane. Acum suntem cel mai mult în apropierea unui Hristos om şi Dumnezeu, avem toată jalea omenească“, conchide Costion Nicolescu.