Tehnica stupefacției la cel mai longeviv suprarealist român

Gellu Naum excelează nu numai prin tehnica uluirii ca efect de agregare a unor secvențe disparat‑dadaiste, ci mai ales prin ridicarea la rangul de logică poetică (prin re­ve­lație extrasenzorială) a ilo­gis­melor: „Am văzut Călu­gă­ri­ța pe‑o masă acoperită cu zinc într‑o/ bucătărie de vară. Era un ger fragil niște păpuși purtau/ nume uitate. Totul se îngrămădea ca să absoarbă/ să amplifice/ era într‑o frumoasă murdărie Inalterabilii purtau corsete de/ pământ/ pe stradă rămăsese numai casa 34. În ea se petrecea aceeași/ scenă ace­leași personaje moarte sau recăsătorite sub/ dărâmături vorbeau la mese pe terasă. Acel brunet îmi semăna leit". Sunt versete de emitere a unor mesaje mediumnice, coduri secrete, nostradamice, simbolistică a unor viziuni în regim crepuscular, cu lumini ca sângele negru al aurului roșu, halucinant, spre deosebire de visul nocturn, mistic și cam aglomerat al lui Swedenborg. Transcrierea „cum figuris" a acelor viziuni gravate de hazardul însuși se materializează în Avantajul vertebrelor  prin grafo‑poemele, caligramele, vitrinele parodice ale consumismului de idei primite de‑a gata, locuri comune ce se vor senzaționale.

Războiul poetului cu falsul lamentației figurilor romantice continuă și mai dur în numele codurilor vieții năzuite, ce cuprind, păzesc și ocrotesc adevărul în Diminețile cu dom­ni­șoa­ra pește. Spargerea acestor coduri este modul intim de cu­noaștere poetică, Gellu Naum adoptând un limbaj scrutător, vrăjitoresc, bazat pe reciclarea zăcămintelor ava­riate, pe calchierea subtil‑parodică a colportajului detaliat, manierist, maniacal. Sub crusta căruia sângerează firescul vieții, misterul spon­ta­nei­tății primordiale. În jurul unui registru prozaic discursiv, uneori melo‑oracular, bombastic‑digresiv și eseistic, se coagulează revelații ontologice, siderale, erotice cu rădăcini în cel mai anonim și dezolant cotidian. Alimentat cu abstracțiuni frisonante, nu lipsite de teribilism combinatoriu, textul naumian introduce viziunea poetică în interstițiile acelora, în însăși dinamica percepției și expresiei, urzind o succesiune savantă de avansuri și retractări fabulatorii. Între impuls, cuvânt și sentiment, poetul, covârșit de hagiografia romantică a sentimentului, nu își ascunde efortul deliberat, în fond crezul său artistic: „Munceam din greu ca să interzic cuvintelor să devină sentimente". Sentimente ce prin demonetizare nu mai transmit decât farsa sonorizării aerului. De vreme ce lumea purgatoriului este una a absurdului cacofonic, a înserării babelice, ea nu poate fi abolită decât cu propriile arme contagioase, adoptând frazeologia cu ștaif și comportamente sofisticat delirante. Pe tărâmul nostru de umbre litigioase, de conspirație și expiere, emisarii visatului limb al vieții autentice în firescul libertății și al puterilor misterioase se arată doar poetului expert în magia corespon­dențelor universale. Gellu Naum recurge, ca și Swedenborg, la starea de deliquium, la somnia provocată, spre a primi semnele primenirii și accesului la „partea cealaltă", partea salvată, secretă a Creației.

Între veghe și vis, între lumea naturală și cea spirituală, între vizibil și invizibil, viața și opera lui Gellu Naum sunt un slalom necontenit și performant printre coloane fără sfârșit, numite Milarepa, Diogene, Swedenborg, generația războiului, profetică și pierdută în frunte cu Urmuz, Gherasim Luca, Tonegaru, Stelaru, postsimboliștii Dino Campana, Seferis, Luzi, Dali (ce l‑ar invidia pentru extraordinara metaforă genetică a metamorfozei și damnațiunii din poemul „Calul erotic"!).

Opera poetică a lui Gellu Naum, cel mai longeviv suprarealist român și european, este unică prin matricea stilistică inconfundabilă, dar și prin obstinata aventură ontologică: cea de a descoperi prețul redempțiunii din exilul nostru în istorie. Totodată, ea anticipă, impune și legitimează autenticitatea visului poetic fără frontiere.