Tensiunea dinamică a descoperirii dumnezeiești
Creștinismul nu este o „Religie a Cărții”, precum iudaismul și islamismul, ci este o Religie a Sensului Vieții. Hristos a întrupat un Mod de Viață. A trăi în perspectiva Vieții lui Hristos înseamnă a trăi Starea de Jertfă a lui Hristos, adică Dedicarea. Biserica se distinge de oricare grup asociativ (precum organizațiile, asociațiile, denominațiile de orice fel) printr-o calitate intimă, unică: capacitatea de a converti esența realității spirituale la dimensiunea unui limbaj cultual- imagistic care dă expresie vie prezenței lui Hristos în mijlocul comunității euharistice. Biserica reconstituie și actualizează astfel, în chip intim, starea de revelare continuă a Mântuitorului Hristos în istorie și face ca istoria Sa să fie una accesibilă fiecărei generații de pe pământ. Noi nu trăim taina unui Hristos absent, care ar urma să revină, ci pe cea a unui Hristos prezent, care Își împărtășește bogăția de har în iubirea desăvârșită a Tatălui și sub adumbrirea Duhului Sfânt. Cuvântul liturgic „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!” reprezintă împlinirea de sens cu care umplem intervalul propriei istorii personale și comunionale în parcursul mântuirii.
Pentru Biserica Ortodoxă descoperirea căii de mântuire capătă valențele unui proces deosebit de complex, o întreită expresie a stăruinței de a institui un curs durabil creșterii morale și duhovnicești: despătimirea, adică despărțirea voluntară de starea de păcătoșenie sau curățirea inimii, un fel de „noapte mistică” în care Însuși Hristos, luând parte la durerile prefacerii omului prăbușit în lacrimi, îl trece pe acesta - prin propria Sa suferință - dincolo de uriașa primejdie a morții morale către nepătimire; iluminarea, adică dobândirea pocăinței neștirbite, așezate sub paza minții, în lucrarea cea tainică a rugăciunii și a contemplării rațiunilor din lucruri; vederea lui Dumnezeu sau unirea mistică cu rațiunile lui Dumnezeu, când inima curată se face sălaș al Celui Preaînalt în revărsarea puterii darurilor Preasfântului Duh, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Fericirea a VI-a - la Matei 5, 8).
Pentru „fiul risipitor”, despre care s-a vorbit recent, în cea de-a doua duminică din perioada calendaristică a Triodului, esențial este parcursul transformator, „drumul de întoarcere acasă”. Un parcurs încărcat de regrete și de rușine. Acest fapt caracterizează viața morală și spirituală a unui om aflat pe calea însănătoșirii morale, unul care „și-a venit în fire” și a pus în inimă gândul parcursului spinos al întoarcerii acasă. Nu triumful îmbrățișării de către Tatăl, ci durerea drumului pietros, fără încălțări, fără demnități și fără drepturi de nici un fel dă temei prefacerii personale. Îmbrățișarea este încununarea efortului de prefacere. Gestul pe care Îl arată Tatăl acestui fiu pierdut, în ipostaza căruia ne aflăm fiecare dintre noi, este semnul văzut al atotmilostivirii părintești, un gest de iubire, de iertare și de mărinimie. De aici mai departe „nou-născutul” prin pocăință primește haina identității, inelul apartenenței și încălțările sensului de mers mai departe.
Biserica Ortodoxă trăiește permanent tensiunea dinamică a descoperirii semnificațiilor care pun în contemporaneitate, în viața noastră de fiecare zi, prezența Mântuitorului nostru Hristos. Această capacitate de a așeza în expresia cultului reprezentări, cuvinte, imagini iconice, parabole, paradigme ale Vieții lui Dumnezeu proiectează întreaga existență a creștinului în intimitatea unor tainice valențe duhovnicești. Când mintea noastră oglindește în spațiul intim, comunional, adevărul predaniei Bisericii întemeiat pe mărturia Sfintelor Evanghelii se unifică întru încredințare părțile de înțelegere din vremea de acum cu cele ale întregului de dincolo de timp. Adevărul descoperirilor dumnezeiești, întocmai precum punctulețele, cerculețele sau liniile care văzute de foarte aproape nu înseamnă nimic se conturează limpede la vremea când ai capacitatea de a te ridica la acea înălțime (morală) de unde se poate vedea ansamblul. Și pentru că acest Adevăr de ansamblu este greu convertibil categoriei inteligibile, Biserica recurge adesea la exprimarea simbolică a sensurilor. Esența Culturii în genere, și în particular expresia Cultului, o reprezintă capacitatea simbolizării.
Exceptând categoria realităților de cult împărtășibile, în care se înscriu Euharistia - care nu este o prezență simbolică, ci una reală; apa sfințită - care nu este simbolică, ci una reală; calitatea sfințirii în genere - care nu este simbolică, ci reală și așa mai departe, dincolo de acestea descoperim un univers al propovăduirii credinței convertit la dimensiunea unor forme ale imagisticii simbolice. Cuvântul reprezintă o formă de încadrare în proiect a unei taine de dincolo de cuvânt! Gestul de asemenea. Mai departe, transferarea în muzică a inflexiunilor sufletului este o formă de exprimare simbolică; înțelegem apoi că icoana se înfățișează vederii ca o paradigmă semnificantă a lumii de dincolo. Transferarea în arta picturală a acelor comori ale vederii spirituale reprezintă expresii inteligibile ale cultului prin care Biserica își permanentizează intenția de a transmite mesajul atotcuprinzător al Adevărului descoperirii dumnezeiești.
Dacă ne aruncăm privirea - de exemplu - către opera lui Brâncuși, sesizăm intenția artistului de a comunica un mesaj. Ceea ce este Eminescu la nivelul geniului debordării capacității de a simboliza în poezie este Brâncuși pentru capacitatea sa de geniu de a simboliza în sculptură. Trăirea vieții liturgice ortodoxe nu este încorsetată de excesul unei schematizări cultuale sau culturale. Biserica nu acoperă, nu obstrucționează teritoriul imagistic, ci dimpotrivă, îl afirmă în toată plinătatea semnificantă care se manifestă în spațiul său revelat iconic. Intenția artei simbolicii religioase de a comunica mesajul credinței este cumva similară efortului de a vedea în opera lui Brâncuși semantica unei revelări simbolice.
Însăși mărturia comunională a credinței este încadrată în aria Teologiei Dogmatice și Simbolice sub numirea de „Simbol al credinței”. Așadar, cuprinderea imagisticii simbolice, revelatoare a unor esențe de cuprindere dogmatică (axiomatică) acoperă parcursul diversității formelor de expresie începând cu taina Cuvântului și pierzându-se în orizontul nemărginit al tainei icoanei bizantine. În cult, teritoriul semnificației atinge bariera simțurilor noastre de contact pentru a revela, după cât ne este nouă îngăduit, Realitatea Eshatonică, cea a Împărăției cerului, privitor la care nu există alte mijloace sensibile de reprezentare. În acest efort de înțelegere se produce un transfer al funcțiilor de acces la simbol: dacă muzica bisericească ar reprezenta o formă iconică de așezare în rol a stărilor sufletului, printr-o inversare de sens, icoana reprezintă spațial armonia unei ample simfonii celeste în care ni se revelează prezențe și lucrări. Rosturile simbolice se ating și se deslușesc într-o îngemănare durabilă. Cuvântul simbol (în greacă σύμβολον) înseamnă punere împreună sau mai degrabă „ceea ce se pune împreună”. Aceasta înseamnă, de fapt, a pune împreună elementele de pivotare analogică ale unui ansamblu, obiect, imagine, idee, însușire, stare pentru a schița punctele de identificare ale unei realități absolut corespondente, însă sub nici un aspect identică.
Viața Bisericii este un parcurs cultural și spiritual. Bogăția simbolurilor, a vestimentației, a operelor de artă picturală și muzicală, actele de cult, toate trimit la un mediu de semnificații care contextualizează dinamic efortul credinței, cu sensul de a o ajuta să identifice timpul corespondent realității hristice atemporale. A da deoparte această bogăție de simboluri, nuanțe, mesaje și valențe ale cultului apare ca un act similar negării propriei nașteri. Dinamica vieții spirituale înseamnă imersarea timpului eshatonic (cel de peste veac), în care actul de trezire este o Liturghie continuă. În această accepțiune, termenul „Liturghie” înseamnă recapitulare-actualizare a Jertfei răscumpărătoare de pe Golgota, o jertfă care unește arcul peste timp al Nașterii chenotice (smerite) a Domnului cu gestul smerit de a îmbrățișa în moarte lumea (prietenilor) acelora ai Săi care cred în El. Liturghia reprezintă, așadar, călătoria în timpul acela al Jertfei, o transgresare dincolo de limita veacului, sprijinită pe simbolistica actualizării propriei condiții de decodificare a realității jertfei Sale.
Modul Bisericii de a se manifesta în proximitatea realității prezenței lui Hristos este un domeniu de cunoaștere care se revelează dincoace, din lumea inteligibilă în lumea sensibilă, prin simboluri. Catapeteasma Bisericii, de exemplu, este linia de hotar dintre temporalitatea reprezentată de naos si atemporalitatea reprezentată de altar. Închiderile și deschiderile ritualice din timpul slujbelor, ale draperiei (dverei) și ale ușilor împărătești de pe catapeteasmă sunt deschideri și închideri de sens, în legătură cu linia procesuală a interpretării liturgice. Tainele credinței se deschid și se închid înțelegerii în momente-cheie ale reactualizării liturgice a dramei mântuitoare. În aceste momente, preotul este imersat într-un câmp tranziționar, traversat de înrâurirea revelării simbolice a unor adevăruri, înțelese ca instanțe, care intră în dialog cu propria noastră conștiință și se descoperă sau se comunică nouă în îmbrățișarea iubirii veșnice.
Așadar, Biserica este spațiul de revelare a timpului hristic în viața prezentă, la limita barierei individualității, în acel câmp tranziționar (de aici sau de peste veac) în care gestica liturgică, arta iconografică, muzica de cult se află în stare de hierofanie. Biserica reprezintă mediul în care spațiul și timpul sunt așezate în calea revărsării de har, la confluența rațiunilor care pun în continuă stare de veghe și descoperire Taina iubirii veșnice a lui Dumnezeu.
Preotul slujește în acest câmp al hierofaniei prin capacitatea de simbolizare, care nu reduce virtutea aceasta doar la a pune împreună adevărurile în buchetul cuvântului, ci angajează întreaga sa ființă, operând accesul la rescrierea programului de funcționare a materialității lumii. Așa se explică faptul de a avea acces la capacitatea sfințirii naturii materiale situate în acel câmp hierofanic, traversat de înrâuriri supraconștiente ale Instanței Supreme, care este Însuși Dumnezeu. Deci, nu preotul este izvorul de generare a înrâuririi, el este doar „fluierul” prin care Dumnezeu Își cântă cântecul. Precum Hristos „Și-a cântat cântecul” prin glăsuirea Apostolilor, tot așa - mai departe - slujirea aceasta continuă prin harul lucrării preoției. Aici este vorba despre consacrarea unei succesiuni apostolice la nivelul instituirii preoției, un mandat de autoritate care propășește în Viața Bisericii prezența Mântuitorului Hristos până la sfârșitul veacurilor.