Teofanie în duh eminescian

Astăzi, creștinii schimbă veșmântul de lumină,

Pentru că Teofania, liturgic, se termină.

 

Dar Ea se prelungește în cel plin de credință,

Care smerit îmbracă veșmânt de pocăință.

 

Au fost opt zile-n care toți am băut agheasmă,

Încât păream icoane dintr-o catapeteasmă.

 

De ne vom spăla fața, în lacrimi şi isop,

Icoana Celui veșnic va fi nouă prosop.

 

Făgădui-vom astăzi: vom fi mai buni și harnici

Și anii vieții noastre vor fi timpi mesianici.

 

De vom trăi cu toții în pace și-n iubire,

Tot timpul vieții noastre va fi spre mântuire.

 

Noi știm că facem parte dintr-un popor creștin

Și Dumnezeu Cel veșnic simțim că e român.

 

Strămoșii țării noastre trăiau smeriți, discreți,

Iar duhul teofanic îi prefăcea-n poeți.

 

Tot pruncul care vine în spațiul carpatin

Se naște-n el şi darul unui poet creștin.

 

Azi, frați cu Eminescu aș vrea să vă numiți,

Pe Dumnezeu-treimic de-a pururi să-L slăviți!

 

Români plecați în lume, oriunde vă aflați,

Cinstiți pe Eminescu, poetul din Carpați!