Teologul sfințeniei, numărat cu sfinții din cer

Proclamarea canonizării Părintelui Dumitru Stăniloae constituie cu siguranță cel mai fericit prilej de a medita la teologia sfințeniei pe care marele nostru dascăl a elaborat-o de-a lungul vieții și de a observa faptul că el a întrupat-o în propria ființă, adevărul celor afirmate fiind confirmat de adevărul celor trăite. Genialitatea, unicitatea și specificul acestei teologii experiențiale se confirmă prin viața sa trăită „în Hristos și în Biserică”, jertfită pe altarul propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, prin scris sau prin viu grai, pe altarul familiei și pe altarul comuniunii generoase, sincere și delicate, al comunității în mijlocul căreia a adus lumina cunoașterii și a iubirii lui Dumnezeu Cel în Treime închinat și preaslăvit.

Pentru a demonstra coincidența fericită, datorată Proniei divine, dintre teologia sfințeniei și calitatea vieții sale jertfelnice, generoase și evlavioase, cu permisiunea cititorilor mă voi folosi de ideile și reflecțiile pe care le-am expus într-o confe­rință elaborată cu mai mulți ani în urmă, consacrată caracteristicilor sfințeniei și ale sfântului în opera Părintelui Stăniloae, canonizat recent de Biserica Ortodoxă Română.

Caracteristicile sfințeniei lui Dumnezeu în teologia Părintelui Stăniloae

Prima caracteristică a sfințeniei divine este aceea că ea reprezintă atributul transcendenței ca persoană: „Transcendentul sfânt e un transcendent-persoană, care ne potențează conști­in­ța personală, ne face să ne gândim la păcă­toșenia noastră. Sfințenia lui Dumnezeu apare ca o măreție care produce o infinită smerenie în om. Iar aceasta e una cu adevărata conș­tiință de sine”¹. În acest sens am putea spune că sfințenia este poate cel mai personal atribut al lui Dumnezeu, deși este cu siguranță și cel mai apofatic. Sfințenia divină este cea care atrage pe omul credincios prin conținutul ei de atotcurăție, după care aspiră sufletul nostru în cel mai înalt grad, pe măsură ce se apropie de Hristos.

A doua caracteristică o constituie accesibilitatea ei pentru ființele raționale, pe baza Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a sfințirii reale și totale a firii Sale umane. „Se susține uneori astăzi - avertizează Părintele Stăniloae - că noi nu ne putem împărtăși de sfințenia lui Dumnezeu, iar în timpul din urmă această opinie s-a dezvoltat în teoria secularismului, conform căreia creștinismul a desființat sacrul ca o calitate a unor persoane, locuri, obiecte speciale, a profanizat totul. Însuși Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se ca om între oameni, S-ar fi profanizat”². Această optică este greșită deoarece desacralizarea produsă de creștinism se referă la abolirea idolatriei, adică a unei false sfințenii sau a unei sfințenii imaginare, inconsistente și derutante.

A treia caracteristică a sfințeniei de care se împărtășește cel unit cu Hristos se referă la dimensiunea ei profetică, în sensul că prin ea se revelează destinul final al umanității răscumpărate, și anume îndumnezeirea. Plecând de la distincția dintre chipul divin din om și asemănarea cu Dumnezeu, Părintele Stăniloae consideră că unindu-se, fără confuzie, cu Hristos Cel jertfit și înviat, omul se imprimă tot mai mult de trăsăturile Lui, care încep progresiv să iradieze din el. „Întrucât aceste trăsături dumnezeiești sunt în creștere și prevestesc gradul lor deplin prin care vor copleși trăsăturile umane (fără să le desființeze, n.n.), chipurile sfinților încă de pe pământ au ceva din înfățișarea lor din planul eternității eshatologice, prin care se vor reflecta deplin însu­șirile și vor iradia energiile lui Dumnezeu. Prin ei transpare viața eternă a veacului viitor, viață reflectată din Dumnezeu”³.

Transparența reprezintă o altă caracteristică a sfințeniei, la care Părintele Stăniloae face dese referiri. Acestea se explică prin faptul că el poate fi considerat un teolog al luminii divine, lumină care prin revărsarea ei în ființa omului îl face pe acesta tot mai transparent. „Lumina ce o iradiază din ei sfinții e tocmai această transparență a comunicării cu Dumnezeu, pentru că El este Cel ce Se comunică cel mai mult. Dar nu poate trăi această transparență a lui Dumnezeu cel ce nu se deschide el însuși comunicării cu Dumnezeu. Cel ce i se deschide ei devine sfânt pentru că devine și el transparent. În general, oamenii, când își devin trans­parenți prin bunătate datorită comunicării cu Dumnezeu, devin sfinți. Și aceasta este condiția adevărat umană din punct de vedere creștin”⁴. Părintele Stăniloae citează aici din Sfântul Simeon Noul Teolog, care afirmă deseori în scrierile sale că lumina sfințeniei din suflet iradiază și în trup, fapt care va conduce în veacul viitor la deplina transparentizare a trupurilor, după înviere. Demn de reținut este faptul că transparența, ca efect al sfințeniei, evidențiază concomitent caracterul personal și pe cel interpersonal al sfințeniei.

O altă caracteristică fundamentală a sfin­țeniei este aceea că ea provine de la Persoana absolută și tocmai de aceea ea deține puritatea, sinceritatea, transparența și celelalte atribute în gradul absolut și le poate împărtăși, făcând prin ea prezentă Persoana absolută a lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae afirmă: „Numai iertarea de la Persoana absolută îți poate da liniștirea totală și definitivă a conștiinței prin curățirea reală a păcatelor. (...) Numai un absolut ca persoană poate fi curat prin ființă și te poate întâmpina cu delicatețea purității totale. Dacă în păgânism sacrul era o calitate a lucrurilor, în Vechiul Testament el a devenit o calitate a Persoanei absolute și în oarecare măsură a întregului popor format din persoane, iar în creștinism încă mai mult, și a persoanei umane, în măsura în care aceasta se umple de Duhul Sfânt. Și aceasta datorită faptului că Persoana absolută a devenit în Hristos și persoana umanului, comunicând celor ce cred în El pe Duhul Său cel Sfânt sau sălășluindu-Se prin aceasta Ea Însăși în ei”⁵.

Caracteristicile sfântului în teologia Părintelui Stăniloae

Prima caracteristică identificată, inspirată din teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, este aceea a depășirii oricărei dualități, oricărei dihotomii interioare, expresie a păcatului, și realizarea deplinei unificări a persoanei. Numai că efectele prin care se manifestă această realizare sau recompunere a unității dintre puterile sufletești, pe de o parte, și a unității dintre trup și suflet, pe de altă parte, nu pot fi exprimate decât în mod antinomic, deoarece ele contrazic total starea anterioară, marcată de urmările păcatului. Iată un exemplu de descriere antinomică a sfântului, singura în măsură să surprindă taina omului credincios, angajat total și ireversibil pe drumul sfințeniei: „El (sfântul) zâmbește, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoșat... El este cea mai umană și cea mai smerită ființă și, în același timp, o apariție neobișnuită, uimitoare, prilejuind celorlalți sentimentul descoperirii umanului firesc în el și în ei. Este cel mai apropiat și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel ce atrage atenția cel mai mult. (...) Nu exercită nici o forță lumească, nu dă nici o poruncă cu severitate, dar simți în el o fermitate neînconvoiată în convingerile lui, în viața lui, în sfaturile ce le dă, încât părerea lui despre ceea ce ar trebui să faci, exprimată cu delicatețe sau cu o privire discretă, îți devine o poruncă pentru a cărei împlinire ești în stare de orice efort și sacrificiu”⁶. Cu alte cuvinte, sfântul apare extrem de natural, de neluat în seamă de cei ce nu cred, dar extrem de puternic în ordinea spirituală, atestând în sine o prezență ce depășește granițele acestei lumi: prezența lui Hristos Cel înviat, smerită, dar puternică, eficientă prin sfințenia pe care o dăruiește.

A doua caracteristică a sfântului este delica­tețea, exprimată prin sensibilitatea pentru taina și pentru suferința aproapelui, compătimirea fiindu-i cea mai proprie trăsătură. Și din nou Părintele Stăniloae recurge în mod genial la antinomie pentru a surprinde în profunzime adâncul de taină al sfințeniei realizate în formă umană: „În extrema lui delicatețe, blândețe și smerenie, simți o putere ajutătoare, pe care nici o putere din lume nu o poate înconvoia, putere ce-i vine de la Dumnezeu, din predarea sa totală lui Dumnezeu și din voința de a sluji semenilor, din porunca și cu trimiterea lui Dumnezeu, ca să se mântuiască. Cine se apropie de sfânt descoperă în el piscul bunătății, al purității și al puterii duhovnicești, acoperit de vălul smereniei. Trebuie să te străduiești ca să descoperi faptele mari ale ascezei și iubirii lui de oameni, dar înălțimea lui se impune prin aerul de bunătate și de puritate ce-l înconjoară. El e ilustrarea măreției și puterii în chenoză”⁷.

În mod cert, cea mai importantă caracteristică a sfântului o constituie hristocentrismul vieții și persoanei lui. Această caracteristică a sfântului, hristificarea lui continuă, neoprită și neîntreruptă, trimite deja la componenta eshatologică a sfințeniei umane, adică la împlinirea ei desăvârșită în Împărăția Preasfintei Treimi. Din această perspectivă, Părintele Stăniloae face următoarele considerații: „Sfântul anticipează zările umanității eterne, desăvâr­șite. Prin fețele tuturor sfinților transpare fața lui Hristos, fața de model al tuturor fețelor umane. Sfinții revelează în ei și fac eficientă umanitatea culminantă a lui Hristos, ca niște ipostazieri ale ei. Ba mai mult: întrucât umanitatea adevărată e chipul lui Dumnezeu, ei revelează pe Dumnezeu în forma umană, pe Dumnezeu înomenit”⁸.

Sfântul reprezintă în viziunea ortodoxă destinul umanității răscumpărate, restaurate și înnoite de Hristos prin Duhul Sfânt, stadiul final al înaintării omului către Dumnezeu. Părintele Stăniloae afirmă cu tărie faptul că „Dumnezeu vrea ca toată lumea să se umple de sfinți, toată lumea să se sfințească, pentru ca sfințenia Lui să se facă văzută și slăvită peste tot în lume, devenind cer nou și pământ nou, în care locuiește dreptatea sau fidelitatea sau deschiderea sau sfințenia, prin extensiunea ei din Sfânta Treime. Ortodoxia crede că, prin spiritualitate, prin pătrunderea energiilor divine necreate în lume, lumea se transfigurează datorită și eforturilor ce le fac credincioșii, întăriți de aceste energii, spre sfințenie. Căci în aceste energii, devenite și ale oamenilor, Se face transparent Dumnezeu, Cel în Treime”⁹.

Concluzii

Toate aceste caracteristici ale sfântului confirmă pe deplin faptul că sfințenia reprezintă vocația primordială a omului creat de Dumnezeu și numai în măsura în care omul își împlinește această vocație, desigur cu ajutorul lui Dumnezeu, el se desăvârșește pe sine, ajutând și la desăvârșirea semenilor săi. Pe de altă parte, din cele prezentate mai sus am putut observa adânca convingere sau credință a Părintelui Stăniloae că sfințenia poate fi întrupată în viața omului credincios și în zilele noastre, chiar într-un context marcat de caracteristicile secularismului, consumerismului și indiferentismului religios.

 Viziunea adâncă și integratoare a Părintelui Stăniloae despre sfânt și sfințenie reflectă în mod concret și plenar spiritualitatea ortodoxă, potrivit căreia omul se realizează deplin doar în unire cu Hristos în calitate de Mântuitor și cu semenii în calitate de frați, făcând tot mai transparent în sine, prin puterea Duhului Sfânt, Chipul lui Hristos, pe care Îl va revela deplin în Împărăția Preasfintei Treimi.¹⁰

Asemenea Sfinților Părinți, care L-au făcut transparent pe Hristos Domnul nu numai prin operele lor nemuritoare și neperisabile, ci și prin persoanele lor, care s-au învrednicit să îmbrace în smerenie, nevoință și jertfelnicie haina sfințeniei, lucrată tainic de Duhul Sfânt, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, deodată teolog plin de har și isihast pătruns de lumina sfințeniei și de strălucirea tainică a slavei Preasfintei Treimi, a întrupat în ființa sa viața divino-umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat, a câștigat frumusețea neasemănată a Duhului Sfânt și a împlinit deplin voia Tatălui, prin toate acestea realizând idealul sfințeniei, fiind canonizat și sărbătorit astăzi cu sfinții de Biserica Ortodoxă Română.

 

Note:

¹ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a doua, EIBMBOR, București, 1996, vol. I, p. 178.

² Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 179.

³ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 180-181.

⁴ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 182.

⁵ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 184

⁶ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 186.

⁷ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 186-187.

⁸ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 187.

⁹ Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 189.

¹⁰ Pr. prof. Ștefan Buchiu, „Sfânt și sfințenie în Ortodoxie, în viziunea părintelui profesor Dumitru Stăniloae”, în vol. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, Editura BASILICA, București, 2022, pp. 266-281.