Terapie pentru suflet: Pe drumul către sine, prin „punctul mort“

După momente mai mult sau mai puţin dramatice din viaţa noastră, ce au efectul unui duş rece, simţim că ne trezim, că viaţa noastră ia o întorsătură în care noi ajungem cu adevărat să ne conştientizăm rolul de actor principal al propriei vieţi şi hotărâm să jucăm în ea prezenţi, din ce în ce mai atenţi la noi înşine şi la propria prestaţie. Avem impresia că am intrat pe un făgaş, pe care nu mai e nevoie decât să mergem. Şi totuşi, nu e aşa.

Viaţa este o căutare permanentă de identitate, de sens, de scop. Această nevoie umană de a cunoaşte este probabil încriptată în genele noastre, ne naştem şi murim cu ea, ne defineşte şi tot ea ne impulsioneză să mergem mereu înainte, către un răspuns. Durerea este de cele mai multe ori baza şi resortul acestor căutari. Durerea, mult mai puternică decât bucuria, ne trezeşte acut nevoia de răspuns. Poate şi pentru că adesea nu o acceptăm, nu o recunoaştem ca ceea ce este şi refuzăm să credem că noi am chemat-o în viaţa noastră. Dar ne dorim cu ardoare să dispară. Aşa ajungem să învăţăm că e nevoie de a-i găsi un sens, de a o accepta şi de a-i primi darul. Acestea pot fi etape în tehnicile de psihoterapie, dar sunt etape pe care le putem parcurge şi intuitiv, ascultând nevoile sufletului nostru. Mânaţi de resorturile dureroase ale întâmplărilor din viaţa noastră, ale nevoilor neîmplinite, ale dorinţei de stabilitate, de bucurie şi adevăr, ajungem la punctul în care alegem să nu mai fugim din faţa durerii. O privim în faţă, o acceptăm că există, trecem prin şoc, negare şi mânie, simţim depresia, care este în fapt tot o formă de mânie interiorizată. Încercăm să negociem cu viaţa şi cu Dumnezeu, în dorinţa de a scăpa şi de a ieşi într-un mod magic, instantaneu şi minunat din întunericul în care ne aflăm. În acest punct, nu mai contează cum, cu ce preţ, nu contează exact unde şi de ce fugim, dorim să ne trezim din durere ca dintr-un vis urât. Dacă negocierea nu îşi află răspunsul, tristeţea ne copleşeşte şi nu putem ieşi, decât tot prin alegerea de a accepta, de a ierta, trecând uneori mai presus de orice logică şi raţiune umană în căutarea "păcii care trece dincolo de orice pricepere". Punctul mort este doar o staţie în drumul către noi În oricare din aceste etape de trecere şi vindecare, putem să trăim drama intensă a unui punct mort. Este momentul în care efectiv nu vrem să mai facem nici un pas, nu înţelegem cum de nimic din ce am făcut până la acel moment nu a dus încă la rezultatul dorit, nu acceptăm lipsa de sens a întregii situaţii. Este un moment de revoltă, de mânie intensă şi de deznădejde. Este un punct pe care toţi l-am trăit şi l-am trecut, poate de mai multe ori în viaţă. Intensitatea emoţiilor care îl nutresc, îl fac, de cele mai multe ori, de neuitat. Ne simţim nedreptăţiţi şi suntem într-un proces deschis cu viaţa, cu un destin nedrept şi cu Dumnezeu. Toate lucrurile bune care le-am făcut ne trec ordonat în faţa ochilor, chemându-le ca martori ai apărării. Este un moment al comparaţiei, în care nu pricepem cum de alţii, aparent mai răi decât noi, dar indiscutabil mai norocoşi, trăiesc dorinţele noastre. Recapitulăm tot ce am citit şi concluzionăm că sunt nişte prostii sau că nu se aplică nouă. Refuzăm să mai atingem vreo carte, să ascultăm o muzică ce alteori ne mângâia, să mai mergem la terapiile de grup sau personale. Mâncăm tot ce ne-am refuzat sau din contra devenim anorexici, creştem vânzările în magazine sau ne închidem în casă cu perdelele trase. În general, în această furtună de trăiri intense, ne schimbăm comportamentul şi rulăm filmul frustărilor nevindecate. Dar nu putem rămâne acolo. Oricât de mult sau puţin ar dura, punctul mort este doar o staţie în drumul către noi. O staţie din care plecăm cu darurile unei mai bune cunoaşteri de sine, printr-o alegere de a crede iar. "Uit că zidurile se sparg cu rugăciunea" Cei care se angajează pe drumul edificării personale trăiesc mai devreme sau mai târziu, în raport cu o situaţie sau cu o relaţie, ori în raport cu ei înşişi, astfel de momente în care totul pare fără sens, nu se mai vede ieşirea la un liman. Raluca povesteşte despre experienţa ei: "De cele mai multe ori mă trezesc în capătul unei străzi înfundate în relaţia cu tatăl meu, mai exact în relaţia cu dependenţa tatălui meu. Îmi dau seama că eu aleg să merg pe acea stradă care are o atenţionare mare de "înfundat", dar pe care o ignor. Uit că zidurile se sparg cu rugăciunea şi prefer să dau cu capul, mereu şi mereu, de aceeaşi speranţă stearpă de a salva un om de la pierzanie. Ştiu că rugăciunea poate sparge ziduri şi totuşi încă nu pot să ofer rugăciunea lui Dumnezeu, ci o spun eu de capul meu, crezând că de fapt eu le voi sparge doar rostind-o. Sunt într-o fundătură, dar nu am puterea să-L iau de mână pe Domnul ca să mergem împreună pe un drum deschis". Numai o credinţă, chiar poate mică şi insuficient trăită, dar cumva adânc cunoscută, ne mişcă înainte. O credinţă hrănită de nevoia noastră de sens, de stabilitate, de un adevăr care nu se schimbă cu timpul, de nevoia de ajunge la bucurie. O credinţă pe care o avem în noi, cu care ne naştem şi în care ne putem sprijini când nimic altceva pare să nu mai fie în jur. Numai cu El în rugăciune, putem să mergem pe drumul către noi Indiferent cum am numi-o, indiferent de interpretările greşite pe care încă le mai dăm, de alte scurtături alese şi care se pot termina urât, ea are o singură direcţie şi se adapă din acelaşi adevăr. Iată ce povesteşte Cătălina despre momentele ei petrecute în "punctul mort" şi despre ieşirea din ele: "Pentru mine, a ajunge într-un punct mort e un semn al călătoriei, e o destinaţie temporară, e un indicator spre ţinta călătoriei mele. Îi ştiu utilitatea, dar îi ştiu şi capcanele. Punctul mort e însă mereu inovator în oprelişti şi nu-mi rămâne decât să văd ce trăiri se nasc în mine pentru ca să pot şti, fără a identifica neapărat capcana pregătită. Atunci când simt dezamăgire, disperare, revoltă, dorinţa de renunţare, sentiment acut de inerţie, ştiu că m-am oprit din drum. Pot sta acolo, la răscruce, să analizez, să calculez posibilitatea cea mai corectă; pot intui, simţi la nesfârşit, anulându-mi luciditatea; pot decide aleator, fără gânduri şi inima. Însă mai pot face ceva, şi asta sigur mă face să trec de răscrucea punctului mort: pot deschide ochii! (Pentru că, am uitat să vă spun, la răspântie se stă cu ochii închişi.) Lumina este orbitoare, dureroasă şi nu văd nici măcar cărarea aleasă, dar schiţarea unui singur pas clădeşte drumul înaintea mea. Nu e nevoie să ştiu drumul, ci doar să merg, pentru că Lumina a fost şi este mereu în faţa mea!". Cel care este Viu şi Lumină S-a dat nouă ca să ajungem să trăim ceea ce am fost chemaţi să fim. Numai cu şi în Dumnezeu, durerile noastre îşi găsesc răspuns şi vindecare, prin iertare şi acceptare, numai cu El în rugăciune, putem să mergem pe drumul către noi. * Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie