Timpul şi curgerea lui în perspectiva veşniciei

Fiecare dintre noi aşteaptă o nouă zi, sperând în timpuri şi clipe mai bune. Există în firea umană dorinţa de viaţă, de bucurie, de nemurire. În ciuda atâtor încercări, omenirea speră că timpul trecut îi poate fi de folos pentru ca să acţioneze mai bine în viitor. Studierea faptelor petrecute în timpurile trecute este obiectul istoriei lumii şi al fiecărei persoane în parte. Cu toate acestea, cei mai mulţi nu problematizăm aceasta, unii cu nostalgia trecutului, alţii cu bucuria prezentului, cei mai mulţi cu dorinţa de a cunoaşte ce valoare are timpul, ce şi cât de mult ne influenţează propria viaţă şi propria mântuire.

† Corneliu, Episcopul Huşilor Din cele relatate din Sfintele Scripturi şi din învăţătura Bisericii învăţăm foarte clar că Întruparea Mântuitorului a fost rânduită din veşnicie şi că a fost pregătită pe căi tainice, în toată perioada care a precedat acest eveniment istoric, care avea să aibă loc într-un moment determinant al devenirii istoriei. Mântuitorul, de altfel, Îşi începe învăţătura Sa cu cuvintele "S-a împlinit vremea" (Marcu 1, 15), subliniind faptul că venirea Lui printre oameni s-a petrecut într-un moment dat, condiţionat de coordonate bine definite. Pentru viziunea creştină a trecerii timpului, lumea şi timpul, din cauza căderii omului în păcat, s-au viciat. Dacă înainte de Întrupare timpul era privit dintr-o perspectivă negativă, deoarece acesta oglindea depărtarea omului de Dumnezeu, după Întruparea Mântuitorului timpul a fost sfinţit, căpătând o valoare şi o plinătate deosebită. De altfel, Sfânta Scriptură aşa începe, "că la început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Facere 1, 1), deci a existat un început, în care Dumnezeu a creat toate, iar Sfântul Evanghelist Ioan spune că "la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan 1, 1). Întrucât Mântuitorul S-a întrupat şi a suferit şi S-a jertfit în timp, dăruindu-ne nouă astfel mântuirea, salvarea sufletului, rezultă că El a conferit timpului sens, iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul acestei clipe, care poate fi convertită în veşnicie. "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam" (Luca 19, 19), va spune Mântuitorul lui Zaheu, sau tâlharului de pe cruce: "Astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca 23, 43). Observăm cum acest adverb de timp capătă o valoare teologică şi, în acelaşi timp, un mesaj pentru fiecare creştin. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, explicând taina Naşterii Mântuitorului, scria în Epistola către Galateni că la "plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său" (Galateni 4, 4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul Naşterii Domnului, unic şi irepetabil în istorie, când omenirea a fost pregătită pe multiple planuri, toată desfăşurarea istoriei, precum şi evoluţia diferitelor epoci care au pregătit venirea Domnului tind spre acest eveniment unic, menit să dea sens creaţiei, să o restabilească în starea de puritate anterioară căderii omului în păcat. De aceea, formularea Sfântului Apostol Pavel, "plinirea vremii", indică momentul în care experienţa păcatului şi a depărtării omului de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat iniţiativa ca să vină în chip smerit către noi oamenii pentru a ne ridica acolo de unde am căzut. Deci starea omenirii înainte de venirea Mântuitorului poate fi caracterizată ca o stare de tensiune, pe de o parte dorinţa de a fi cu Dumnezeu, dar şi momente care au dus la depărtarea de Dumnezeu, aşa cum Sf. Arhidiacon Ştefan aduce în rechizitorul formulat la adresa Sinedriului: "Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi" (Fapte 7, 51). Observăm tensiunea, pe de o parte, de a se împotrivi rânduirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, dorinţa de a fi împreună şi alături cu Dumnezeu. Timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului Deci valoarea timpului în creştinism este, după Întruparea Mântuitorului, valoarea mântuirii, pentru că salvarea şi mântuirea noastră se fac în timp, iar timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului. De altfel, când prăznuim sărbătorile sau le trăim, nu facem amintire a cele petrecute acum câteva secole sau mii de ani, ci trăim taina, ca pe ceva prezent. "Astăzi este începutul mântuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face". "Astăzi vă binevestesc vouă bucurie mare. Căci vi S-a născut Mântuitor în cetatea lui David" (Luca 2, 10-11). Deci cuvântul veşniciei devine prezent în viaţa noastră, a creştinilor, şi Întruparea Domnului apare în fiecare an la sărbătoarea Crăciunului ca un nou început pentru viaţa noastră, pentru sufletul nostru şi pentru destinaţia noastră finală, care este cerul, unde ne aşteaptă Dumnezeu cu îngerii Lui. Încă din copilărie, într-o foarte scurtă rugăciune, fiecare copil este îndemnat: "Creştine, totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu". Orice lucru bun are un început, după cum şi orice lucru rău prima dată se săvârşeşte în minte, în raţiune şi după aceea devine realitate a vieţii. Deci orice început bun este gândul cel bun, care are nevoie de ajutorul, de mila şi de binecuvântarea lui Dumnezeu, căci nu putem începe nimic fără să fim inspiraţi şi nu putem desăvârşi nimic fără să fim ajutaţi de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii, când Mântuitorul adesea era întrebat de apostoli, El se referea la clipa care o trăia - "vremea Mea nu s-a împlinit încă" (Ioan 7, 8). Deci, toate aceste clipe ale istoriei mântuirii neamului nostru omenesc sunt repere, coordonate ale timpului, care, dacă sunt folosite pentru binele sufletului nostru, devin clipe binecuvântate, dacă sunt folosite pentru a pierde şi irosi ceea ce este foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru că nici o clipă nu se mai repetă. Fiecare etapă a vieţii noastre îşi are cursul ei - copilăria, tinereţea, vârsta înaintată - şi depinde de felul cum noi ştim să o folosim. De altfel, tensiunea acesta între poporul ales şi Dumnezeu, Izvorul vieţii, a fost generată şi menţionată în primul rând în scrierile şi în cuvântările profeţilor Vechiului Testament. Mesajul lor era unul foarte clar, de a se întoarce poporul pentru cât mai este timp: "Ascultă, Israele! Ia aminte pământule, căci Domnul îţi vorbeşte! Ce puteam să fac pentru voi, pentru via aceasta şi nu am făcut?" (Isaia 1, 2; 5, 4). În orice clipă a vieţii există posibilitatea întoarcerii, şi începutul cel bun este cel în care am renunţat la egoismul din noi, la individualismul care caracterizează în mare parte societatea timpului nostru, şi lăsăm ca Dumnezeu să fie Cel care devine sensul vieţii noastre, binecuvântarea şi plinirea sau săvârşirea timpului bun pe care îl avem de împlinit. De altfel, în practica liturgică a Bisericii noastre, Sfântul Vasile cel Mare, a cărui Sfântă Liturghie o săvârşim de zece ori pe an, în rugăciunea Anaforalei, cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cununa anului bunătăţii Sale: "Ca El să ni se arate nouă cu bogate îndurări, şi cu timpuri bine întocmite şi de folos, dăruind şi pământului ploaie lină spre rodire şi pe noi să ne păzească fii ai luminii şi ai zilei arătându-ne". Timpul devine astfel sfinţit în momentul în care este chemată mila, ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Cum depăşim starea de nelucrare a firii umane Timpul pierdut care a fost favorabil nouă spre plinirea binelui şi nu l-am folosit sigur nu mai revine. Dar avem posibilitatea ca cel pe care încă îl avem la dispoziţie să îl folosim şi să îl convertim în aşa fel încât să întrecem ceea ce am pierdut odinioară. Starea de umilinţă a firii umane care este dispusă să accepte mai uşor nelucrarea decât lucrarea poate fi depăşită prin voinţă şi, în al doilea rând, printr-o credinţă sinceră şi profundă. Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume şi Se naşte în condiţii smerite, ia chipul unui prunc, al unui copil şi El ne învaţă în Sfânta Evanghelie că cine doreşte să intre în împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se va întoarce şi nu va fi ca un prunc, nu va intra în ea (Matei 18, 3). Deci perioada copilăriei devine purtătoarea unei semnificaţii spirituale noi. Cei ce vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie ca pruncii; nici un copil, nici un prunc nu se gândeşte la dimensiunea timpului. De aceea, Mântuitorul dă exemplul unui copil nevinovat care este pentru noi reper pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Deci orice om, orice creştin este chemat să folosească timpul în favoarea salvării sufletului lui. Timpul pierdut sigur nu se mai întoarce, dar avem şansa unică, de aceea S-a întrupat Mântuitorul, ca timpul ce-l mai avem de trecut să-l petrecem în pace, lucrând şi făcând cele după voia Lui. De altfel, în ectenia cererilor Sfintei Liturghii cerem ca Dumnezeu să ne dea "ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat". Deci, aceasta este dimensiunea timpului nostru, ca şi creştini, aceea de a-l folosi spre mântuirea noastră şi a semenilor noştri. Lucrurile cele bune, cu foarte multă osteneală şi cu foarte multă lucrare, se împlinesc. În ultima carte a Noului Testament, în Apocalipsă, se scrie, în viziunea Sfântului Ioan, că a văzut un miel înjunghiat (Apoc. 5, 6), de la întemeierea lumii, deci creaţia s-a întemeiat pe jertfă. Din acest motiv observăm cum la chemarea cerului de pace şi bunăvoire între oameni (Luca 2, 10-11), printr-un rege crud, tiranic şi doritor de putere omenirea răspunde cu indiferenţă, ură şi duşmănie. Deci, "întru ale Sale a venit, dar ai Săi (oamenii) nu L-au primit" (Ioan 1, 11), iar celor care cred în numele Lui, "le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu" (Ioan 1, 12). Legat de taina Întrupării Mântuitorului în timpul nostru istoric, supus schimbărilor şi trecerii anilor, se menţionează de către Sfintele Evanghelii indiferenţa, starea de păcat şi egoism a acestei lumi. De altfel, întreaga viaţă pământească a Mântuitorului a fost o jertfă nesfârşită, pentru că vedem, pe de o parte, dorinţa celor care voiau să Îl asculte, iar pe de altă parte, cei mai mulţi care Îl refuzau. Însă, în istoria pregătirii venirii Domnului sunt momente importante care scot în evidenţă faptul că cele întâmplate în Legea cea Veche se împlinesc în Legea cea Nouă. Astfel, Iosif este vândut de fraţii lui, observăm aici o jertfă, iar în momentul când Iacob, părintele lor, a murit, fraţii lui se temeau că Iosif se va răzbuna pe ei, însă el în ultimul capitol al cărţii Facerea spune aşa: "Iată voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros" (Facere 50, 20). Deci vedem că chiar atunci când răul este prezent în viaţa noastră şi cere sacrificiu, acest sacrificiu de multe ori revine în viaţa noastră ca o binecuvântare şi ca un semn prin care suntem salvaţi de la multe încercări. Aşa privim noi din perspectiva creştină orice zi a martiriului unui sfânt; s-a născut spre o viaţă nouă, spre împărăţia cea fără de sfârşit a lui Dumnezeu. De aceea, ziua martiriului unui sfânt este ziua începutului unei noi vieţi. Însăşi viaţa Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacată, mereu afectată de tot felul de acuzaţii făcute de oameni care sunt uneltele celui rău şi care sunt departe de trăirea şi viaţa creştină. Însă Biserica triumfă, căci ea este cea care, deşi mereu se jertfeşte, totdeauna aduce bucuria biruinţei Învierii, pentru că este condusă de Cel ce a biruit moartea şi răutatea acestei lumi. Cei care au credinţă puternică trăiesc minuni Timpurile zilelor noastre sunt mereu zbuciumate şi lipsite de liniştea şi pacea de odinioară. Mare parte a omenirii trăieşte momentul şi clipa ca fiind unice, marcate prin plăcere şi înşelare. La acestea contribuie atitudinea noastră tot mai indiferentă, lipsită de credinţă, compasiune şi respect. Omul zilelor noastre a devenit sclavul unei tehnologii care-l îmbolnăveşte, creându-i dependenţe nevindecabile, aducându-i în final moartea; nu mai are răbdare şi doreşte ca în cea mai scurtă clipă să afle răspunsul la toate întrebările lui, unele tot mai iraţionale şi lipsite de sens decât altele. Există o tendinţă de a explica raţional şi tehnicizat totul, deşi în capitolul cel mai important din viaţa noastră, numit "Viaţă şi credinţă", care definesc identitatea unui creştin, minunea e o realitate pe care o trăim toţi la fiecare pas. Cei care au credinţă puternică trăiesc cu adevărat minunea. Sunt oameni care prin rugăciune se vindecă de boli incurabile, scapă din încercări prin rugăciune şi credinţă. Iar Ortodoxia, dreapta credinţă, care oferă şi învăţătura Bisericii noastre, niciodată nu a raţionalizat taina şi minunea, pentru că orice minune ce se explică nu mai este minune, este un fenomen ştiinţific, care este explicat, experimentat şi pătruns de gândirea omului. Există acest pericol pentru că mass-media, în general, şi lumea îndepărtată de Dumnezeu, în special, sunt cele care raţionalizează şi caută să explice fapte şi lucruri care nu pot fi explicate. Numai în domeniul medical câte boli există a căror provenienţă nu se ştie, deşi ele există de sute de ani şi, totuşi, uneori, aceste suferinţe sunt vindecabile în mod inexplicabil, ele fiind cele ce dau mărturie de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa unui bolnav, care prin credinţă şi rugăciune capătă vindecare. Taina Întrupării Mântuitorului, oricât de mult am încerca noi să o înţelegem, rămâne cea mai mare taină. Cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, au descris-o în cuvinte sobre, n-au încercat să pătrundă ceea ce nu poate fi pătruns şi n-au încercat să aducă oceanul pe malul mării pentru că nu poate fi împlinit niciodată acest lucru. De aceea, în învăţătura şi teologia Bisericii noastre vorbim de taina cea minunată şi mare, şi de minunea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, şi de prezenţa Lui prin lucrarea Sfântului Duh în viaţa noastră, şi acolo unde este El, acolo se biruiesc legile firii şi regulile creaţiei, dar nu sunt anihilate, ci sfinţite şi capătă un nou sens. Astfel, Mântuitorul Se foloseşte de trup feciorelnic pentru a veni în lume, dar biruieşte cele ale firii, Se foloseşte de acest pământ în mijlocul căruia săvârşeşte mântuirea noastră, şi totuşi nu are nimic în comun cu pământul. Se foloseşte de cele ale creaţiei nu pentru a le distruge, ci pentru a le reda starea cea dintâi. Aşa înţelegem noi vindecările săvârşite de Mântuitorul, şi toate cele scrise în Sfânta Evanghelie sunt o restaurare a întregii creaţii, care era distrusă şi foarte asuprită de urmările şi consecinţele păcatului şi ale firii umane destul de decăzută (Romani 8, 22). Dumnezeu chiar Se supără când nu-I cerem nimic Decizia cea bună se ia întotdeauna când este cerut ajutorul lui Dumnezeu, în orice clipă. De aceea, Biserica a rânduit încă din momentul din care ne-am ridicat din pat, în fiecare dimineaţă, să începem ziua cu binecuvântarea rugăciunii şi cu cererea pe care trebuie să I-o adresăm lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul Evangheliei după Matei, a spus că Dumnezeu chiar Se supără când noi nu cerem nimic de la El. Nu pentru că nu ne ştie nevoie, ci vrea să vadă că recunoaştem prezenţa şi mila Lui în viaţa noastră. Fără El nu putem face nimic, pentru că El ne-a creat şi are grijă de noi, dar orice decizie crucială a vieţii şi orice hotărâre care trebuie să o luăm noi înşine o putem avea spre folosul nostru şi a celorlalţi din jurul nostru, dacă cerem mila, ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar Mântuitorul a spus că "fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), deci El este Izvorul vieţii noastre, sensul vieţii, bucuria şi mântuirea noastră. Deci orice ajutor şi orice milă nu pot fi niciodată egalate cu cea care vine de la Dumnezeu, mângâierea sufletelor şi puterea noastră prin care biruim toate încercările vieţii. Din mijlocul veacului XV, numărătoarea anilor se face de la 1 ianuarie şi este un lucru uman, deci oamenii au împărţit timpul şi l-au măsurat în ani. În viaţa de dincolo, clipa veşniciei este un prezent continuu, în momentul când am părăsit această lume ieşim în afara timpului şi trăim veşnicia, prezentul continuu. Când Mântuitorul i-a spus tâlharului "Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 22, 43), pentru acela a început veşnicia. Deci în viaţa de dincolo vom fi împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii şi cu îngerii Lui, vom depăşi cele ale timpului, creaţia fiind în timp, şi timpul este cel care face ca noi să trecem prin el. Dumnezeu este în afara timpului, şi cei care se vor învrednici de viaţa cea veşnică vor fi asemenea Lui. Mântuitorul a spus înainte de patimi că "slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca lumea să vadă şi să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 22). Deci mărirea dumnezeirii se descoperă în timp, şi totuşi Mântuitorul părăseşte această lume, iar când apostolii L-au întrebat "dacă El va reaşeza împărăţia lui Israel, El a spus că nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânire" (Fapte 1, 7). Şi noi pe acest pământ suntem pelerini, ne pregătim pentru viaţa cea veşnică. Dar în acest timp cât îl avem, în acest scurt timp, realizăm cele de care ne vom bucura în veşnicie. Începutul timpului şi sfârşitul lui, de fapt, este pentru noi începutul călătoriei şi al sfârşitului acesteia pe acest pământ, pentru a fi continuat în viaţa cea nouă şi veşnică, care este un nou început fără final. (*Intertitlurile aparţin redacţiei)