Tradiţia brâncovenească în Oltenia
Sfântul Constantin Brâncoveanu, prăznuit astăzi la sorocul celor trei secole de la a sa mucenicească întru Hristos săvârşire, pare mai viu ca oricând în amintirea neamului nostru. Generoasa lui moştenire culturală şi bisericească a sădit în plămada Ortodoxiei româneşti mărturii nemuritoare peste veacuri.
Sărbătoarea împlinirii a trei secole de la martirajul Sfântului Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, profilează astăzi mai mult ca oricând tabloul unei fascinante epopee cultural-bisericeşti, cu rădăcini în întreaga ţară. La olteni, spiritul domnitorului martir a rămas viu prin nenumărate „unghere sfinte”, acolo unde Dumnezeu a rânduit să se păstreze nealterat autenticul creaţiei sale.
Mănăstirea Horezu, capodoperă a artei brâncoveneşti
Între ctitoriile sale, Mănăstirea Hurezi a rămas exemplară pentru spiritul său inovator în ceea ce priveşte arta bisericească. El a creat aici o adevărată şcoală de pictură, ridicată la rang de tradiţie după moartea sa. Deşi capodopera artei sale rămâne fără îndoială regretata ctitorie de la Văcăreşti, aceasta dăinuind aproape 100 de ani după moartea sa, Mănăstirea Horezu reprezintă astăzi în ansamblu ei cel mai laborios complex al artei brâncoveneşti. Aici s-a dorit a fi înfiinţată necropola familiei, precum şi o bibliotecă de rang european. Mănăstirea a fost poziţionată strategic, într-o zonă mai puţin expusă invaziilor turceşti, foarte aproape de Transilvania. Prin statutul acordat, ea a constituit dintru început legătura perfectă cu Ardealul, spre păstrarea şi promovarea Ortodoxiei, în contextul expansiunii greco-catolice.
Importanţa cinstitului aşezământ monahal pentru familia domnească se regăseşte în textul hrisovului de danie, întocmit la anul 1695 - anul zidirii sfintei mănăstirii: „Luat-am pre Dumnezeu într-ajutor şi într-al doilea an den domnia noastră pus-am temelie şi am zidit mânăstire întru slava lui Dumnezeu şi întru numele marilor împăraţi şi tocmai cu apostolii Constantin şi Elena şi până la al şaselea an den domnia noastră săvârşindu-se toată zidirea mânăstirii...“ (A. Sacerdoţeanu, „Hrisovul lui Constantin Brâncoveanu pentru Mănăstirea Hurezi“, în „Mitropolia Olteniei“, nr. 9-12/1960, p. 707). În acest context, trebuie amintit faptul că întregul ansamblu mănăstiresc de la Horezu se compune din: biserica mare, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ (târnosită în anul 1693 şi pictată în anul 1694), biserica paraclis (ridicată între anii 1695 şi 1697), biserica bolniţă (ridicată de soţia domnitorului, doamna Maria, între anii 1696 şi 1699), Schitul „Sfinţii Apostoli“ (ctitorit de arhimandritul Ioan între anii 1698 şi 1700) şi Schitul „Sfântul Ştefan“ (ridicat cu cheltuiala celui de-al doilea fiu al domnitorului, Ştefan Brâncoveanu, şi terminat în anul 1703).
Apărător al Ortodoxiei
Moştenirea brâncovenească de la Horezu constituie nu numai o valoroasă întocmire arhitecturală, ci şi o veritabilă trezorerie culturală. În acest sens, aminteam mai sus că a jucat un rol foarte important în combaterea catolicismului, foarte efervescent în acele vremuri în ţinuturile de dincolo de munţi. Un rol foarte important a avut în acest sens dorinţa permanentă a domnitorului de promovare a unor personalităţi bisericeşti care s-au dovedit providenţiale în împlinirea dezideratului ortodox. Amintim aici doar de Sfântul Antim Ivireanul şi, totodată, de preacuviosul părinte Ioan de la Horezu, un apropiat colaborator şi sfetnic de taină al său.
Acordând perfect toate aceste coordonate, Sfântul Constantin Brâncoveanu a reuşit să se impună ca personalitate providenţială în viaţa Bisericii Ortodoxe. Efortul său a făcut ca influenţele greco-catolice să rămână un fenomen izolat. Amintim în acest sens tipăriturile sale de la Râmnicu Vâlcea, precum şi toate celelalte cărţi apărute după 1705, care au devenit normative în convingerea înaintaşilor de a nu se îndepărta de la Ortodoxie.