Tradiţie, modernitate, kitsch

Arhitectura României, ca şi alte domenii, a fost multă vreme disputată între modernitate şi tradiţie. La ora actuală, din păcate, acestora li s-a adăugat kitsch-ul, ceea ce duce, pe lângă altele, la un veritabil eşec naţional. Ceea ce vedem în marile oraşe este o lipsă flagrantă de gust, cantitatea oarbă a construcţiilor ceauşiste a ajuns corcită cu trompe de sticlă şi oţel.

Dar România a avut un stil naţional autentic, stilul românesc, derivat din cel brâncovenesc. Părintele acestui stil arhitectural este de bună seamă Ion Mincu, urmat în generaţiile de după el de arhitecţi de valoarea lui Petre Antonescu şi Grigore Cerchez. Stilul românesc se caracterizează prin prezenţa foişorului, a brâului în torsadă, a arcadelor sub formă de acoladă şi de asemenea a medalioanelor smălţuite. Edificiul reprezentativ este Palatul de la Mogoşoaia, Aşezămintele de la Potlogi şi Hurezu, iar în Bucureşti, Şcoala Centrală de Fete, Casa Brătianu din Piaţa Amzei, restaurantul Mărul de Aur etc. Stilul românesc are o anume blândeţe pe care au subliniat-o toţi cunoscătorii în domeniu. Stâlpii rotunzi sunt un alt element caracteristic al acestei viziuni. Cu alte cuvinte, ceea ce este rotunjime, rezultat mai degrabă al unei mângâieri decât al cioplirii propriu-zise, reprezintă aripa naţională din componenta arhitecturii noastre. România până în perioada interbelică a trăit foarte bine în propria ei entitate, fără a căpăta influenţe majore. Aici, desigur, nu avem în vedere edificiile monumentale, Banca Naţională, Palatul de Justiţie, Ministerul Agriculturii, rod al politicii de construcţii gândite de Carol I. Prin asemenea clădiri, tânărul regat al României s-a înscris deplin în Europa şi s-a situat alături de mari metropole. De altminteri, tot ce este şi acum trainic şi european în Bucureşti aparţine perioadei primului rege, care ştia ce înseamnă sincronism în sensul cel mai bun al cuvântului. Carol I a murit la începutul secolului al XX-lea şi cumva decesul său a deschis drumuri amestecate în destinul naţional. Acest lucru, cred, se poate observa şi în plan arhitectural. Nu întâmplător se spune că habitatul este oglinda oamenilor şi reciproc. La ora actuală, dacă avem case urâte, aceasta este şi dovada faptului că noi înşine ne-am urâţit şi am pierdut poate ireversibil simţul frumosului autentic. Dar să ne întoarcem... Estetica şi axa La antipodul stilului românesc este modernismul sau stilul internaţional adus de talentul lui Horia Creangă. El s-a opus în mod inspirat şi necesar şcolii lui Ion Mincu, fără ca din acest duel să se fi născut vreo monstruozitate. Ca în orice alt domeniu, nici arhitectura nu putea să evite o asemenea tensiune. Ce este valoros bunăoară în Bucureşti reprezintă tocmai complementaritatea acestor două direcţii. Din păcate, aceasta s-a pierdut sau, asaltată de noile proiecte de urbanism, s-a estompat în cea mai mare măsură. Cum se poate vedea cu uşurinţă, acum nu mai avem decât vechile cartiere dormitor şi clădiri de o estetică dubioasă, care în nici un caz nu slujesc frumosul. Au mai rămas câteva insule din interbelic, dar neîntreţinute, se degradează rapid. De multe ori, sunt lăsate intenţionat să se degradeze pentru ca terenul să poată fi debarasat şi ocupat de alte construcţii pe cât de urâte, pe atât de avantajoase din punct de vedere bănesc. Nimeni nu se mai gândeşte la estetica generală şi, mai mult de atât, la existenţa unei axe a oraşului. Mai ales aici, în Piaţa Unirii, unde ne aflăm, observăm în ce măsură a fost oraşul măsluit şi dezaxat. Căutăm bunăoară urmele amplasamentului vechiului Spital Brâncovenesc şi nu le mai găsim. Un om despre care spunem că este dezaxat se poartă nelalocul lui, la limita patologicului. De fapt, aberaţiile sale comportamentale provin tocmai din faptul că axa persoanei sale a fost deviată sau chiar frântă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitala ţării. Bucureştiul este cum este fiindcă axa sa a fost supusă unor grave distorsiuni. Oamenii nu mai sunt însă conştienţi de aceasta. Viermuiala din Piaţa Unirii este o dovadă a splendidei noastre inconştienţe. Marii arhitecţi ai României pe care i-am numit mai sus s-ar întoarce în mormânt dacă ar şti ce s-a ales de locul asupra căruia ei au meditat şi au realizat adevărate bijuterii edilitare. Şi arhitecţii din prezent suferă, dar lamentaţiile lor înduioşează mai puţin. Sunt şi acum oameni valoroşi de la Augustin Ioan la Corvin Cristian care ştiu să inoveze în spiritul tradiţiei şi nu vor să sară peste cal, aşa cum, din păcate, se obişnuieşte foarte des în ultima vreme. Opinia noastră este aceea că la ora actuală a fi arhitect ca artist şi nu ca simplu executant al unor comenzi primite de la oameni foarte bogaţi şi fără gust este tot la fel de greu ca pe timpul lui Ceauşescu. De aceea mulţi dintre arhitecţii noştri, ca şi medicii, au plecat din ţară şi lucrează cu mult folos şi spor prin alte părţi ale lumii.