Tradiţii de Adormirea Maicii Domnului

Cunoscută ca o sărbătoare importantă din perioada de vară, Adormirea Maicii Domnului aduce în atenţie, pe lângă rânduielile din cultul ortodox închinate cinstirii Maicii Domnului, şi cele de tradiţie veche românească.

Însuşi numele de Maica, întâlnit frecvent în exprimarea creştină, atât în cadrul cultului bisericesc, cât şi în rândul credincioşilor, este de origine populară, potrivit pr. prof. dr. Ioan G. Coman. Alte denumiri date sărbătorii sunt Sfânta Maria Mare sau Precista Mare. Sărbătoarea a pătruns la noi odată cu generalizarea cultului mariologic în Răsărit, prin secolul al V-lea. Românii i-au acordat o cinstire deosebită, sărbătoarea fiind aşteptată, după unele tradiţii, cu aproape aceeaşi bucurie ca Paştele sau Crăciunul. O dovadă a acestei cinstiri este şi postul de două săptămâni care precede sărbătoarea şi care se ţine de către creştini pretutindeni, "căci postul ei a fost ţinut mai abitir ca al Crăciunului", după cum arată tradiţia. Rânduiala postului Din informaţiile publicate de Tudor Pamfile, în "Sărbători de toamnă şi Postul Crăciunului", 1914, Postul Adormirii Maicii Domnului se socoteşte a fi tot aşa de mare, adică de însemnat, ca şi Postul Mare de dinaintea Paştilor, din care se zice chiar că este rupt. Ca urmare, toată lumea trebuie să-l ţină cu sfinţenie, nefiind îngăduită mâncare de dulce decât bolnavilor şi copiilor. Cu privire la perioada postului, muscelenii "nu mănâncă nici chiar untdelemn, iar dezlegare de peşte nu-i decât o singură zi, Pobrejenia, că Postul Sîntă-Măriei este rupt din Păresimi." De asemenea, în popor există credinţa potrivit căreia, "la început, Postul Paştilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung şi prea sărăcăcios, aşa că oamenii ieşeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s-a micşorat acest post cu două săptămâni şi s-au pus aceste zile de post înaintea Sântă-Măriei Mari, când e belşug de legume şi zarzavaturi". S.Fl. Marian scrie că prin unele părţi din Bucovina se crede că dacă plouă mult în acest post, aceasta se întâmplă din pricină că la sfârşitul câşlegilor de carne a nins mult ("Înmormântarea la români"). Postul Adormirii Maicii Domnului nu trebuie să se confunde cu Postul Maicii Domnului, împământenit în tradiţia creştinilor ca o formă de evlavie populară şi care se crede că aduce împlinirea tuturor dorinţelor. Rânduiala acestui post era mai demult aceea ca să se postească începând cu ziua de luni (în orice perioadă de peste an), toată ziua până a doua zi dimineaţă. În săptămâna următoare se postea ziua de marţi şi, tot astfel, mai departe zilele următoare, în decurs de şapte săptămâni. Pe durata postului, candela trebuia să ardă neîncetat. Modul de postire era aspru, fără mâncare, numai unii oameni mâncau puţină pâine şi beau apă. Astăzi se ţine numai postul rânduit de Biserică şi care înseamnă o pregătire pentru cinstirea cum se cuvine a sărbătorii creştine. Hrană pentru vii şi morţi Datinele din ziua sărbătorii le urmează celor liturgice. T. Pamfile scrie că dimineaţa femeile merg la biserică şi împart struguri la săraci pentru sufletele morţilor. În unele zone se dau şi prune coapte. Prin Bucovina şi părţile Moldovei de sus, mai scrie autorul, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Cu acest prilej merg şi pe la cimitire şi-şi tămâiază morţii. Unii fac şi praznice pentru cei din lumea de dincolo, atât în dimineaţa sâmbetei de dinaintea sărbătorii, cât şi a doua zi, după Sfânta Marie, mai ales când răposaţii sunt înnecaţi, arşi, mâncaţi de lupi sau au suferit alte cumpene. După o veche tradiţie, în această zi se povesteau minunile Maicii Domnului. Prin unele părţi ale ţării, sătenii culeg plante de leac precum năvalnicul. În Muscel, oamenii de altădată se temeau de această zi. Spuneau că este o zi de primejdie, aşa că citeau versuri din cartea "Visul Maicii Domnului",- o compoziţie populară, care a circulat multă vreme la români. Formele cultice tradiţionale, închinate sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, dincolo de caracterul popular, sunt o expresie a sentimentului de cinstire mai deosebită cu care românii fac din sărbătoare un prilej de intimizare a credinţei lor în rituri şi practici ce se aduc, de fapt, ca o ofrandă de viaţă, de suflet, şi această ofrandă stă mereu sub semnul încrederii în ocrotirea divină.