Transformarea suferinței aduse de boală în pocăință pentru păcate

Biserica Ortodoxă a pomenit în Duminica a 4-a după Sfintele Paști vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, minune consemnată de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan (5, 1-15). Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat în cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale înțelesurile duhovni­cești ale acestei vindecări minunate.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat că Mântuitorul Iisus Hristos Se arată în această minune a vindecării slăbănogului ca Duhovnic și Doctor de suflete: „Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre o legătură directă între păcat și boală, pe care o amintește Domnul celui vindecat de boală într-un mod foarte discret, ca Duhovnic și Doctor de suflete. Întrucât Hristos Domnul dorește să salveze, să ridice și să recupereze omul păcătos fără să-l umilească, El nu-l ceartă, nici nu-l judecă pe bolnav înainte de vindecare, ci mai întâi îl ridică din boală, iar apoi, în Templu, îl sfătuiește discret: «Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău» (Ioan 5, 14). Domnul Iisus Hristos nu-i dă acest sfat în auzul tuturor, ci în taină, doar față către față cu păcătosul pe care l-a vindecat, păstrând astfel o legătură de confidențialitate între doctor și pacient, între duhovnic și penitent. Vedem aici modelul convorbirii duhovnicești dintre doctorul de suflete, care este duhovnicul, și penitentul sau omul care se pocăiește pentru păcatele lui, dorind să se vindece de păcat și de boală. Această putere vindecătoare, milostivă și smerită a Domnului Iisus Hristos este scoasă în evidență de către Biserică în perioada dintre sărbătoarea Învierii Domnului, adică a ridicării Sale din morți, și sărbătoarea Înălțării Sale la cer, pentru a ne arăta că Domnul Hristos înviază din morți ca să ne învieze și pe noi din moarte: mai întâi din moartea sufletească cauzată de păcat, iar apoi, la învierea de obște, să ne învieze din stricăciunea fizică a trupului, ca să ne înalțe la viața cerească eternă, cu sufletul și cu trupul înviat, în slava și iubirea Prea­sfintei Treimi”.

De asemenea, Preafericirea Sa a pus în lumină că Mântuitorul a săvârșit această minune nu doar pentru a reda sănătatea celui slăbănog, ci și pentru a arăta că binele trebuie săvârșit atât în zi de lucru, cât și în zi de sărbătoare: „Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a fost săvârșită într-o zi de sâmbătă, de Sabat. Vindecarea minunată a adus deci bucurie multă celui eliberat de boală, dar i-a întristat pe cei care îl invidiau pe Iisus tocmai pentru că El făcea minuni și era iubit de popor. Aceștia l-au mustrat pe omul vindecat întrucât a fost vindecat în zi de sâmbătă, însă el, recunoscător față de Cel care l-a vindecat, i-a lămurit pe invidioși zicând: «Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă». Ei l-au întrebat: «Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă?» Dar slăbănogul nu știa să răspundă cine este Omul care l-a vindecat. Sfinții Părinți ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că, de fapt, cei care Îl invidiau pe Iisus nu erau deranjați atât de mult de faptul că un om paralizat a fost vindecat în zi de sâmbătă, cât de faptul că Iisus a săvârșit minunea vindecării și era iubit de popor. Invidia lor, ascunsă sub aparența respectării sâmbetei, a fost cauza reală a supărării lor. Însă vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, Domnul Iisus Hristos ne învață că în orice timp trebuie să săvârșim binele, atât în zi de lucru, cât și în zi de sărbătoare, să arătăm oricând iubire milostivă și ajutorare celor suferinzi, bolnavi și singuri. În orice timp când arătăm milostivire și bunătate față de cei care au nevoie de ajutorul nostru, noi preamărim pe Dumnezeu Cel Milostiv și Bun, potrivit poruncii Mântuitorului: «Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este» (Luca 6, 36)”.

În încheierea cuvântului, Întâistătătorul Bisericii noastre a sintetizat virtuțile desprinse din atitudinea slăbănogului: „Evanghelia de astăzi ne arată că există uneori o legătură între păcat și boală, dar și o posibilă pocăință prin suferință. Îndelungata suferință a omului paralizat s-a transformat în stare de pocăință din care a izvorât smerita răbdare unită cu neîntrerupta speranță. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Evanghelia după Ioan, spune că acest bolnav, adică paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, ne învață multa răbdare fără de cârtire. El nu se revoltă, adică nu se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu, nu-și blestemă soarta pentru că suferă de mulți ani, ci suferă într-o răbdare smerită unită cu speranță constantă. Deși mulți oameni se aflau în jurul lui și totuși nimeni nu l-a ajutat vreodată, el nu-i judecă pe ceilalți, nu-i blestemă, nu-i vorbește de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute și nu l-au ajutat, ci suferă într-o speranță, rabdă și așteaptă vindecarea de la Dumnezeu. Iar această răbdare a lui întru smerenie și întru speranță, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu și fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui de Dumnezeu ca virtute sau lumina sufletului. Suferința lui chinuitoare l-a condus la pocăință vindecătoare. Suferința trupului poate schimba și însănătoși sufletul omului în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii. De la acest slăbănog sau paralizat învățăm că putem transforma suferința adusă de boală în pocăință pentru păcate. Cunoscând că în omul paralizat s-a făcut această transformare spirituală a suferinței în pocăință, Domnul Iisus Hristos S-a dus personal la scăldătoarea Vitezda ca să-l vindece pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Iar după ce bolnavul a fost vindecat, vedem recu­noștința lui față de Dumnezeu și față de Omul Iisus Hristos”.