Un atlas istoric al mănăstirilor din România
De aproximativ doi ani pe piaţa cărţii religioase din România a apărut o lucrare pe care prin conţinut o considerăm inedită şi fundamentală pentru cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei monahismului românesc. Facem referire la lucrarea „Mănăstirile şi schiturile ortodoxe din România de la începuturi până astăzi. Atlas istoric“, apărută la Editura Bibliotecii Naţionale a României în anul 2012. Atlasul este rodul iniţiativei ieromonahului Marcu Petcu de la Mănăstirea Putna, ajutat de mai mulţi profesori şi cercetători ştiinţifici de la Biblioteca Naţională, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, facultăţile de istorie din Bucureşti şi Iaşi, de geografie din Capitală, Biblioteca Academiei Române şi Arhivele Naţionale ale României. Conţinutul se prezintă prin hărţile fiecărui judeţ al României, ordonate alfabetic, cu aşezămintele monahale după caracterul personalului monahal (de călugări sau de călugăriţe) şi după o cromatică diferită menită să desemneze perioadele istorice în care au fost înfiinţate. De asemenea, mănăstirile care funcţionează au denumirea subliniată. Din păcate, lipsesc mănăstirile din celelalte provincii româneşti, răpite după 1944, adică Basarabia şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţei. Dacă la prima vedere acest demers ar părea o iniţiativă relativ simplă, trebuie să remarcăm faptul că autorii au studiat o bibliografie bogată, după cum este prezentată la finalul lucrării (pp. 95-97). De asemenea, autorii au inserat un foarte util indice al mănăstirilor, pe judeţe, în care se găsesc inclusiv date legate de atestarea documentară şi caracterul personalului monahal (pp. 58-94). Din „lectura“ atlasului constatăm un număr mare de aşezăminte monahale care nu mai funcţionează. De pildă, pentru Bucureşti figurează 57 de aşezăminte, din care mai funcţionează doar nouă, dintre acestea una (Christiana) înfiinţată după 1990. Situaţia se datorează, adăugăm noi, atât demolărilor, cât şi desfiinţării multora şi transformării lor în locaşuri parohiale, ambele procese consumate mai ales în sec. al XIX-lea, pe fondul instalării secularismului de provenienţă franceză. Un alt aspect pe care l-am sesizat este legat de aşezarea mănăstirilor româneşti în funcţie de relief. Majoritatea mănăstirilor, de altfel şi cele mai vechi, le găsim în zonele muntoase, acolo unde vieţuitorii puteau găsi liniştea rugăciunii, faţă de cele mai noi mănăstiri istorice (ne referim până la 1900) care se găsesc în zonele de câmpie, în sud, de exemplu, înspre Valea Dunării. Vechimea unor mănăstiri din sec. XV-XVI este un fenomen care poate fi sesizat în acest atlas, fie că este vorba de aşezăminte situate în jurul unor curţi domneşti, precum Târgovişte, Suceava, Bacău, Piatra Neamţ sau Vaslui, fie pe drumurile comerciale mult traficate în medievalul românesc (ex. Valea Siretului). Evident că, alături de rolul spiritual, astfel de mănăstiri constituiau adevărate fortăreţe militare.
Răsfoind acest atlas, totuşi am sesizat câteva mici erori. De pildă, Mănăstirea Târgşor din judeţul Prahova nu a fost înfiinţată în sec. al XV-lea, atunci când Vlad Ţepeş a ridicat doar biserica, ci abia în sec. al XVII-lea, când Antonie Vodă din Popeşti a transformat vechea curte domnească în aşezământ monahal. În cazul Mănăstirii Doamna Chiajna, arătată ca înfiinţată după 1990, trebuie spus că a fost zidită în sec. al XVIII-lea. În dreptul judeţului Dâmboviţa trebuie menţionat Schitul Butoiu, din sec. XIV-XV, care alături de alte aşezăminte făcea parte din centura fortificată a curţii de la Târgovişte. Astfel de informaţii se pot găsi în jurnalele de călătorie al arhidiaconului Pavel de Alep şi al Mitropolitului Neofit Cretanul din sec. XVII-XVIII, surse care nu au fost luate în seamă de autorii atlasului. În concluzie, atlasul reprezintă o contribuţie însemnată în scopul cunoaşterii evoluţiei monahismului din spaţiul românesc, dar care, în opinia noastră, trebuie adăugit şi reeditat.