Un călător istovit, dar fericit
Aglomeraţi de griji şi de nevoi, parcă nici nu am realizat că Postul Paştelui s-a încheiat. O fi bine, o fi rău? Să fie semnul unei călătorii uşoare pe care am avut-o de străbătut sau expresia unui parcurs somnambulic irelevant? Fiecare, împreună cu duhovnicul, poate răspunde la această întrebare. Cert este că, iată, ne aflăm în faţa porţilor Ierusalimului şi vedem deja, în depărtare, lumina Învierii. Este praznic, bucuria e mare, oamenii se veselesc de Intrarea Domnului în Ierusalim, natura rezonează cu blândeţea Fiului lui David şi parcă stă să înceapă un festin cosmic. Trebuie să simţim desfătare, iar dacă nu o facem înseamnă că imaginea somnambulului, de care aminteam mai devreme, ne este mai apropiată decât cea a călătorului istovit, dar fericit că îşi atinge ţinta sa. Mai există şi o a treia posibilitate, aceea a somnambulului obosit, omul care nici nu parcurge drumul întins în faţă pentru el, dar nici nu se odihneşte. Risipiţi în tot felul de activităţi, nu putem da sufletului ce ar fi trebui, chiar dacă uneori ne dăm seama de asta. Alegem, ascunşi în spatele unor motive împietrite, să ne îndeplinim rolurile sociale. Nimeni nu contestă, unele lucruri chiar trebuie făcute: serviciu, treburi casnice, diferite responsabilităţi. Dar, peste toate, este cazul să ne găsim timp şi pentru noi. Căci un călător epuizat, dar ajuns la destinaţie este, aşa cum am zis, un om împlinit. Picioarele îl dor, spatele s-a încovoiat sub greutatea poverii, foamea şi setea îl chinuie. Dar inima îi bate cu putere de fericire. Da, a călcat pe multe pietre şi în locuri dificile, ispite şi încercări. Da, a avut multe păcate de cărat, dar parcă desaga s-a subţiat simţitor într-un mod curios. Da, îi este foame şi sete după Dumnezeu, dar acum Îl vede, I se închină şi se împărtăşeşte cu El. Drumeţul acesta este omul care s-a odihnit de mai multe ori în Biserică la umbra Crucii, căci doar aşa putea urca scara spre Înviere. Pe drum a învăţat ce să caute (Duminica Ortodoxiei), cum să depăşească orice obstacol ce s-ar ivi în calea sa (tăria, isteţimea şi perseverenţa celor patru prieteni ai slăbănogului din Capernaum - Duminica a II-a), a desluşit paradoxul biruinţei prin jertfa lipsită de egoism (Duminica Sfintei Cruci), a realizat că, în puţinătatea credinţei lui, Dumnezeu este cel ce îi poartă paşii la El (precum tatăl demonizatului din Duminica a patra) şi a fost întărit în a refuza ispitirile venite din partea unor "binevoitori" care îi arătau căi mai scurte şi mai uşoare pentru destinaţia lui (aşa cum Petru încerca să îl convingă pe Iisus să nu se lase prins de evrei). Dar toate acestea sunt în urma lui. Acum este la Ierusalim şi îl vede pe Domnul apropiindu-Se pe mânzul asinei. Călătorul nostru este împlinit; finicul din mâna sa este mişcat de emoţie şi purtătorul său înţelege, cu lacrimi în ochi, de ce i se spune Postului Mare "tristeţe strălucitoare": pentru că, în ciuda greutăţilor apărute pe traseu, lumina ce te inundă deplin la capăt merită orice osteneală. Să-l lăsăm să se bucure. Preţuirea noastră pentru el să se arate şi în faptul că îi ascultăm strigătul "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" Fericiţi cei ce sunt în poarta cetăţii păcii!