Un congres naţional de durere

Se poate afirma că, într-o anumită măsură, durerea face parte din viaţa noastră. Dacă, în mod obişnuit, durerea acută este un simptom al unei boli, durerea cronică este o problemă specifică de sănătate, care limitează calitatea vieţii, capacitatea de muncă şi integrarea în familie şi societate.

Aşa cum am afirmat şi cu alte prilejuri, în România există multă durere, insuficient sau prost tratată. O relatare recentă dintr-o pagină medicală, postată pe internet, aprecia că la noi în ţară, în 72% dintre cazuri, durerea este controlată inadecvat. În aceste condiţii este mai mult decât binevenită întâlnirea specialiştilor în cadrul unui Congres Naţional de Durere. Manifestarea, desfăşurată la Iaşi, în perioada 30 mai-1 iunie 2013, sub egida Asociaţiei de Algeziologie din România (AAR), a încercat o evaluare a modului de diagnostic şi tratament pentru diferite forme de durere.

Sesiunea centrală a fost dedicată durerii viscerale, conform recomandărilor pentru acest an din partea Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Durerii. Atât durerile cardiace, cât şi durerile altor organe (aparat digestiv, aparat genito-urinar, aparat respirator) au fost trecute în revistă,  subliniindu-se posibilităţile actuale de tratament şi căile de optimizare a acestuia.

Într-o sesiune specială au fost discutate aspecte legate de durerea la copil, avându-se în vedere particularităţile fiecărei vârste şi necesitatea aplicării unor tratamente adecvate, deoarece, după cum se ştie, copiii, nu sunt „adulţi în miniatură“, având caracteristici morfologice şi fiziologice de care trebuie să ţină seama, cu un deosebit simţ al responsabilităţii, medicul pediatru.

În cadrul congresului au fost abordate de către specialişti probleme legate de durerile din bolile neurologice, reumatologice şi oncologice. Cu această ocazie s-a subliniat că românii prezintă dureri de cap într-o proporţie foarte mare (83%). Acest simptom, trecător sau persistent, se datorează stărilor de stres (teama pierderii locului de muncă, şomajul cronic), muncii epuizante, perturbării ritmului somn-veghe. Urmează, ca frecvenţă, durerile de spate (60-70%), durerile articulare (21%) şi durerile musculare (10-15%). La acestea se adaugă durerile de dinţi cu o frecvenţă de 24%.

Lupta împotriva durerii se desfăşoară pe multiple planuri, după cum a reieşit dintr-o prezentare programatică a preşedintelui AAR. S-a subliniat că este necesară înfiinţarea unor clinici specializate pentru terapia durerii cronice şi chiar a unor spitale de profil. Pentru aceasta, însă, lesne de înţeles, este nevoie de voinţă politică şi de o finanţare adecvată. Or, în condiţiile în care cheltuielile pentru sănătate în România  includ numai 3,8% din PIB (faţă de media europeană de 9%), este greu de crezut că se poate realiza acest deziderat, dacă nu se identifică şi alte surse de finanţare, cum ar fi fondurile europene sau parteneriatele public-privat.

Se recunoaşte că s-au făcut unele progrese în domeniul educaţional, dar nu există încă specialişti în durere (algeziologi), după cum este nevoie şi de mai multă comunicare, în aşa fel încât pacienţii să nu se resemneze în durere şi să înţeleagă că a nu suferi este un drept al omului.