Un dialog între teologie şi biologie

 

După cum ne-am obişnuit, legătura dintre teologie şi biologie, sau mai bine zis aşezarea lor în acord de autocompletare este dezvoltată frecvent de prolificul cercetător Marian Niţă. Biolog de profesie, profesorul Niţă aduce şi de această dată informaţii preţioase cu privire la legătura dintre suflet şi trup, dintre duhovnicesc şi biologic. Alături de colaboratorii săi, pr. Florin Ionescu, Diana Elena Pană şi Nicolae Pană, scriitorul şi-a încheiat activitatea publicistică pe anul 2012 prin publicarea unei lucrări în două volume, intitulată sugestiv „Terapia sufletului în timpurile biblice şi azi“.

 

 

Caracterizarea acestei valoroase lucrări o găsim expusă în chiar primele pagini ale sale, într-un cuvânt de „Întâmpinare“, alcătuit de pr. Nicolae Mihalache, cunoscut prozator şi poet, membru al Uniunii Scriitorilor. „Dacă am sta să ne gândim bine, întreaga Sfântă Scriptură este un Dar ceresc făcut omului, o chemare la împăcare şi iubire. Dar ceea ce fac autorii acestui tratat este un fapt excepţional. Ei coboară din sfintele pagini toate izvoarele de sănătate şi le înmănunchează la poalele vremii în care trăim, întărind sensurile curatelor cuvinte şi semnelor. Domnul profesor Marian Niţă, cunoscut de multă vreme ca autor al unei opere de excepţie, reuşeşte, iată, ca din nou, împreună cu mai tinerii domniei sale osârduitori, să aducă pe lume acest tratat de sănătate, dar şi de cunoaştere creştină“, consemnează pr. Tudorică.

 

Pe parcursul celor peste 600 de pagini, cei patru colaboratori reuşeşc să adune laolaltă şi să analizeze mai mulţi termeni scripturistici, încadrându-i de regulă într-un interesant preambul biologic. Fiecare subiect este întărit de numeroase citate biblice, desprinse atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament. Despre cuvântul „evlavie“ aflăm că datează din perioada elenistică şi este folosit frecvent „pentru a descrie împlinirea actelor de închinăciune religioasă... Substantivul corespunzător, «eusebeia», apare în Epistolele pastorale şi este un termen cuprinzător pentru practicarea religiei pastorale a creştinului, închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea Lui şi ascultarea reverenţioasă a legii lui“ (vol. I, p. 341).

 

Colecţia de explicaţii interdisciplinare se prelungeşte şi în cel de-al doilea volum prin termenii: „familie“, „frică“, „împăcare“, „smerenie“, „speranţă“; 29 la număr. Cel mai semnificativ este cu siguranţă „suferinţă“. Avându-şi obârşia în alunecarea protopărinţilor din ascultarea dumnezeiască, suferinţa omenească îşi găseşte tămăduirea în dumnezeiasca suferinţă a Mântuitorului Hristos care a „luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat“ (cf. Isaia 53, 4, în vol. II, p. 318).

 

Întreaga lucrare însumează în sine dorinţa de multe ori exprimată a autorului „de a-l aduce pe credinciosul zilelor noastre mai aproape de Sfânta Biserică şi de slujitorii ei, adevăraţii doctori ai sufletelor suferinde, investiţi cu harul Marelui Doctor Hristos“.