Un diplomat abil, un aristocrat al spiritului

Conferinţa regnicolară de la Alba Iulia (30-31 ianuarie/11-12 februarie 1861) a avut ca scop negocierea în vederea viitoarei organizări a Transilvaniei şi a unei noi legi electorale. Românii se aflau acum la masa tratativelor cu celelalte naţiuni din Transilvania.

Dezbaterile au fost conduse de Kemény Ferenc. Aristocraţiei maghiare i s-a acordat majoritatea, "pentru a renunţa la principiul dreptului istoric şi la continuitatea legii ungare (…), pentru a ceda autoritatea supremă birocraţiei centrale austriece" (cf. K. Hitchins). În fruntea delegaţiei române se aflau Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu, care au exprimat credinţa românilor în principiul egalităţii naţionale şi al guvernării constituţionale. Partea maghiară, al cărei lider era episcopul romano-catolic al Transilvaniei Lajos Haynald, a rămas fidelă crezului în drepturile istorice ale Ungariei. Haynald a susţinut validitatea legii unirii din 1848 şi a constatat că scopul conferinţei ar trebui să fie acela de a stabili modul în care Transilvania urma a-şi trimite reprezentanţii în dieta ungară din Pesta, fiindcă aceasta avea jurisdicţie asupra problemelor Transilvaniei. Poziţia lui a fost susţinută în unanimitate de maghiari (cf. K. Hitchins). Traducătorul principiului democraţiei Din mărturiile cu privire la activitatea şaguniană din timpul Conferinţei de la Alba-Iulia, se desprinde profilul unui diplomat abil, un aristocrat al spiritului, în stare a atrage respectul şi admiraţia membrilor celorlalte delegaţii, inclusiv al maghiarilor, care-i purtau o "ură implacabilă din 1848, reîmprospătată prin intervenţiile lui de la senatul înmulţit" (cf. N. Popea). Şaguna a reprezentat naţiunea, inclusiv Biserica, din perspectiva păcii, a concilierii şi a demnităţii. Comportamentul său diplomatic de excepţie, nu numai pentru vremea de atunci, a stat la baza dialogului. Singur între maghiari, el a ales să locuiască pe parcursul conferinţei la reşedinţa episcopului Haynald, unde se afla întreaga aristocraţie maghiară. "Trebuie să mărturisesc - ne spune istoricul - că el, prin tactul său, prin umorul său, prin vorbirile sale private, pare că fermecase pe maghiari, încât ziarele lor erau pline de rapoarte şi comentare despre dânsul, fireşte cu reservă cătră "bătrânul diplomat" cum îl numeau". Să remarcăm că nu se puteau referi la vârstă (53 de ani), ci la experienţa şi înţelepciunea ierarhului. Discursul său, menit să lămurească obiectivul şi direcţia politică a românilor, aşeza la temelia dezbaterii conceptelor de libertate şi naţionalitate, principiile morale, singure şi sigure criterii prin care se poate realiza împreună-lucrarea popoarelor (cf. N. Popea). Şaguna se face traducătorul principiului democraţiei, care trebuie să guverneze atât viaţa publică, cât şi discuţiile. Nu i-a fost deloc uşor să se facă înţeles înaintea unor oameni circumscrişi limitelor propriului interes, nedispuşi şi neobişnuiţi să colaboreze. Aceştia nu aveau experienţa dezbaterilor democratice. Spre exemplificarea unităţii în diversitate, Şaguna apelează la icoana Cincizecimii, moment al unităţii depline şi al înţelegerii, opuse momentului Babilon, timp al segmentărilor şi limitărilor înguste, lipsite de lumina Adevărului: "De aceea să nu ne spăriem când vedem între membrii conferenţei opinii diferite. Trebuie să scim caracterul acestor opinii diferete. Caracterul lor nu este antipatriotic, nu este anticonstituţional, nu este vrăjmăşesc, ci este un răsunet al convingerei proprii spre binele patriei constituţionale (...) Să nu ne spăriem nici de feluritele limbi, în care membrii acestei conferenţe îşi descoperă opiniunile sale. Această ivire nu este turnul Vavilonului, ci este icoana cea adevărată a sărbătoarei creştine de Rusalii (...) Aşa dară diferenţa limbilor din această conferenţă este resunetul frăţietăţei naţiilor din ţară, este caracterul cel de frunte al patriei noastre constituţionale (...) În sfârşit, feliurimea limbilor din conferenţa aceasta reprezenteasă în originalitate patria noastră - Ardealul" (cf. N. Popea). Ecouri în presă despre primirea la Viena Misiunea de la Viena, încredinţată ierarhului-diplomat la Conferinţa naţională din 20 aprilie 1863, era ultima din perioada constituţională a lui Schmerling. Poziţia Vienei faţă de români se schimbase radical, în contextul unei atitudini comune faţă de maghiari. La data de 4 mai are loc o audienţă la împărat, cu ecou atât în presa germană, cât şi în cea maghiară. "Hermannstädter Zeitung" scria că Maiestatea Sa a primit delegaţia română şi "a conversat mai mult timp cu conducătoriul şi cu singuraticii membrii ai deputaţiunei". În cuvintele monarhului, reproduse de ziarul vienez, se arată plăcerea de a-i fi primit pe reprezentanţii "bravilor români", cărora li se recunoşteau acum actele de fidelitate faţă de tron. Împăratul i-a asigurat de tot sprijinul (cf. N. Popea). Reconsiderarea rolului românilor în monarhie s-a vădit în primirea care s-a făcut delegaţiei. Cărturarul Popea afirmă că "niciodată nu avu vreo deputaţiune română o primire aşa de bună (...). Dară şi pe la miniştrii şi la toată Viena avu acea deputaţiune primire bună, dându-se în onoarea ei soarele la miniştri şi un banchet din cele mai splendide la otelul Calul alb din partea comunei şi a aristocraţiei celei mai înalte vieneze, în frunte cu mareşalul ţării principele Colloredo, cu primariul Vienei şi cu mai mulţi deputaţi şi bancheri. La acest banchet participară miniştri, mulţi consilieri şi senatori imperiali, presidiul camerei comerciale şi alte personalităţi distinse". Presa germană a prezentat amplificat importanţa misiunii delegaţiei române la Viena, precum şi a concluziilor Conferinţei de la Sibiu, pe când cea maghiară a atacat poziţia şaguniană, arătând că ierarhul a exercitat presiuni inclusiv asupra congresului, pentru a lua acele hotărâri (I. Lupaş). Românii, recunoscuţi ca naţiune Toastul pe care-l face Andrei Şaguna pentru o Austrie unită arată că el a înţeles încă o dată raţiunile acelei High Diplomacy şi că a intuit corect evoluţia viitoare a lucrurilor. Pledoaria pentru unitatea monarhiei avea la bază convingerea că monarhia era cadrul în care românii se puteau afirma. Transilvania nu avea putere politică, iar nivelul economic era prea scăzut pentru a se rupe de acest cadru. Singura cale rămânea sistemul federalizat, cu instituţii centrale puternice, care să se ocupe de problemele-cheie: apărare, relaţii externe, finanţe (K. Hitchins). Şaguna înţelegea şi că această atmosferă a deschiderii imperialilor către români cerea din partea lor o angajare mult mai mare faţă de monarhie şi, în acest sens, va acţiona în anii următori. Pricepând că prilejul afirmării naţiunii sale a sosit, va lucra împreună cu ceilalţi reprezentanţi ai românilor, iar ceea ce părea un ideal a devenit realitate în cadrul dietelor de la Sibiu din acelaşi an şi din anul următor. Încheiem în acest punct al împlinirilor prezentarea lucrării diplomatice şaguniene. Realizarea din 1863/4 - recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune - este rezultat al lucrării sale. Evoluţia ulterioară a evenimentelor, pe care de altfel o intuise, ca şi raportarea conaţionalilor săi - partida Bariţiu-Raţiu-Şuluţiu - la situaţie l-au determinat să adopte o altă strategie, lucrând pe calea diplomaţiei bisericeşti, care a dat roade.