Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor

▲ Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a părintelui arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, sâmbătă, 31 octombrie 2009 ▲

Obştea îndoliată a Mănăstirii Brâncoveanu conduce astăzi la mormânt sicriul cu trupul cuviosului părinte arhimandrit Teofil Părăian, după ce sufletul lui s-a mutat la Domnul, purtat de îngeri, pentru a primi răsplata cuvenită vrednicilor lucrători care s-au ostenit în Via Domnului sau în ogorul mântuirii. Plângem astăzi împreună cu cei care-l regretă pe osârduitorul slujitor al Bisericii, pe cel ce a răspuns chemării lui Hristos încă din tinereţe: ,,Vino după Mine şi vei fi pescar de oameni...“ În obştea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări şi necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuieşte şi numele iubitor de Dumnezeu, dar şi iubit de El. Aici a cunoscut cuvioşi părinţi rugători şi luptători, despre care a vorbit mulţimilor în multe din cuvântările sale, dar şi pe marii mitropoliţi cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală. Căutat şi ascultat de credincioşi doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înţelept, făcător de pace şi purtător de bucurie. Deşi nu putea privi cu ochii trupeşti frumuseţile Creaţiei şi chipurile semenilor, părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc şi pastoral, pentru a cunoaşte lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul şi primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt. Cuvintele sale duhovniceşti rostite în diverse împrejurări: slujbe, întâlniri, conferinţe, meditaţii şi interviuri au fost adunate în peste 30 de cărţi care oferă lumină sufletelor dornice de mântuire şi viaţă veşnică. Având drept călăuză Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, părintele Teofil Părăian tâlcuia cu mult zel şi bucurie dreapta credinţă mântuitoare, adresându-se atât oamenilor simpli, cât şi intelectualilor, personalităţilor din viaţa publică, tinerilor şi vârstnicilor. A vorbit adesea la diferite posturi de Radio şi Televiziune, cu precădere Radio şi Televiziunea TRINITAS. În luna august a acestui an 2009 am avut bucuria să-l întâlnim din nou în vestita ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu ierarhi, profesori de teologie şi preoţi de parohie care l-au ascultat şi i-au admirat înţelepciunea unită cu dragostea pentru Biserică şi pentru popor. Acum, când părintele arhimandrit Teofil se mută de la cele trecătoare la cele veşnice, Îi ,,mulţumim Celui care l-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, care l-a socotit credincios şi l-a pus să-I slujească.“ (I Timotei 1, 12). Predicator misionar şi duhovnic înţelept, părintele Teofil a fost un monah cu zel de apostol, „făcându-se pildă credincioşilor cu vorbirea, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu viaţa curată“. (I Timotei 4, 12). Întrucât a fost în timpul vieţii sale pe pământ un luminător de suflete, părintele Teofil Părăian va fi şi în ceruri o candelă aprinsă, adică un rugător către Dumnezeu. Lumina faptelor sale, a vieţii sale smerite şi jertfelnice, a învăţăturii sale duhovniceşti, roditoare de virtuţi, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească. În comuniune cu toţi cei prezenţi la prohodirea părintelui Teofil, ne rugăm acum pentru odihna sufletului său în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi. Veşnica lui pomenire din neam în neam! † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române „Eu am o viaţă interioară de idei, nu de imagini“ ▲ Părintele Teofil Părăian şi-a pierdut vederea de la o vârstă fragedă ▲ Cum înţelegea el în copilărie ce înseamnă a vedea? Cum îşi imagina culorile? Cum arată raiul unui nevăzător? ▲ Fragmente dintr-un interviu acordat „Ziarului Lumina“ pe 8 decembrie 2005 ▲ V-am întrebat despre copilărie în speranţa de a descoperi sursa optimismului sfinţiei voastre. Copilăria, mediul familial să-şi fi pus această amprentă? Cred că m-am trezit în lumea aceasta şi cu o înclinare spre sesizarea pozitivului. Un copil n-are posibilitatea să se raporteze la lucrurile dimprejur, la oamenii dimprejur, să scoată nişte concluzii. Ai putea zice că timpul copilăriei este fără concluzii. Concluziile vin mai târziu, în tinereţe, la bătrâneţe. M-am raportat la lumea aceasta normal, adică lipsa vederii pentru mine e normalul meu. Niciodată nu m-am gândit că trebuia să fie altfel sau că putea să fie altfel. Totuşi, diferenţa dintre mine, ca nevăzător, şi fraţii mei, de pildă, am simţit-o din copilărie. Ei puteau să facă lucruri pe care eu nu puteam să le fac, deşi îmi doream să le fac. De pildă, voiam să bat mingea de-un perete. Îmi plăcea foarte mult când îi auzeam pe copii că băteau mingea, că o luau în mână şi o băteau de pământ. Eu, când o lăsam din mână, era lăsată de tot. Atunci mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă. Apoi, cei din jurul meu spuneau mereu: „Mă, tu nu poţi face lucrul acesta, că nu vezi!“. Mă întrebam cum adică nu văd? Ce-o fi însemnând că ei văd? Cum arată raiul părintelui Teofil Sfântul Maxim Mărturisitorul încerca să sugereze frumuseţile raiului, comparându-le cu lumea creată. Cum aţi interpretat acest pasaj atunci când l-aţi citit? Mă întrebi, adică, cum ar fi raiul meu! Raiul meu ar fi tot aşa cum e cel de aici de pe pământ. Raiul meu ar fi un rai cu păsări fără culoare, fără mărime, care cântă, care zboară - le aud fâlfâitul aripilor. Dragă, trebuie să înţelegi că cineva care nu vede nu-şi poate închipui nimic din cele pe care ceilalţi le sesizează. După ce am făcut şcoala la Cluj, am întrerupt doi ani şi, după aceea, am făcut şcoală la Timişoara. La Timişoara, ieşind din mediul meu de la ţară şi din preocupările mele de acolo, m-am simţit foarte rău. Mi-era aşa de urât… De multe ori plângeam… În situaţia aceasta, tare îmi doream eu să văd! Fără să ştiu eu ce înseamnă să văd. De fapt îmi doream să fiu ca cei care văd. Tot fiind preocupat de această problemă, am început să visez că văd, dar visurile mele de nevăzător erau visuri de nevăzător, despre care se zice că vede, nu care vede. Asta pentru că nu te poţi depăşi pe tine însuţi, nu-ţi poţi depăşi posibilităţile. Cum vă imaginaţi o culoare? Nicicum. Am avut, până la un moment dat, senzaţii vizuale. Făceam deosebirea dintre lumină şi întuneric, îmi dădeam seama unde este fereastra. Mă puteam orienta şi chiar puteam merge singur. Reperam lucrurile fără a putea spune ce am în faţă, un stâlp, un om, un pom. Ştiam doar că am ceva în faţă, prin senzaţii vizuale. Făceam deosebirea între închis-deschis, negru-alb. Pentru mine, roşul era tot negru, albastrul tot negru, galbenul alb. Numai la măsura aceasta pot spune că am „văzut“. Acum mi-a scăzut şi puţinul acesta pe care l-am avut. Cineva care nu vede nu poate niciodată să-şi închipuie nimic din ceea ce ceilalţi înţeleg prin vedere. Nu-mi pot da seama cum e o fotografie, ce impresie îţi lasă pictura, arhitectura. Adică toate lucrurile pe care le cunoaşte lumea numai prin vedere, pentru mine sunt absente. Eu am o viaţă interioară de idei, nu de imagini.