Un poet printre cantautorii de muzică folk

De câte ori citesc poezie simt nevoia să mă raportez la definiția ei, în funcție de așteptări și căutări personale. În chip fericit, lectura proaspătului volum de poeme al lui Ovidiu Mihăilescu, intitulat „Sună și fugi! Câinele are nevoie de exercițiu!”, publicat recent la Editura Vasiliana ’98, mi-a schimbat tabieturi poetice, permițân­du-mi să mă răsfăț, să mă bucur de textul Preacuvânt de citit în curtea din spate, de o simplitate binefăcătoare, aidoma unui duș răcoros de vară, în care autorul declară ritos: „În fapt, nimeni nu este poet!” Nimeni nu e „poet cu acte”. Poezia există într-o „supunere a nevăzutului, nedefinitului, necunoscutului care ne bântuie viețile”. Și astfel am purces la o experiență de descoperire a necunoscutului, plăcere care, dincolo de sa­tisfacții obţinute prin simţuri, face ca harul poetului de a plasticiza idei abstracte să fie complet și rotund. 

Urmând o logică poetică inedită, poemele, un șirag de bobițe diamantine, au o cronologie aparte, o rânduială potrivită în cele patru capitole: Câine dresat de cuvinte, Câinele soldat F35, Câinele și Matilda, Când soneria s-a stricat... (Și Câinele doarme). Textul final, Câinele scriitor și Poetul, cititor de semne (Liviu Apetroaie), completează util imaginea trăirilor resimțite pe parcursul lecturii, fiind un text postfață cuprinzător, lămuritor pentru imaginea de ansamblu a poemelor înlănțuite gingaș. Copertele reușite și ima­ginile - fotografii alb-negru din arhiva personală a poetului - dau o notă elegantă volumului. 

Câteva accente. Cântec de legănare îl poartă pe cititor în paradisul matern, paradisul copilăriei care însoțește poetul până în ultima zi a vremelniciei: „Mamă, tu ocean de sare,/ Lacrimă în revărsare![...]. Mamă, lacrimă de dor,/Prinsă-n colțul stelelor!” Viața mai cuprinzătoare, experiențele cotidiene devin însă greu de dus, ca în poemul Cântec de pace: „Of, de-ar fi pace și milă!/ Cum să ignori milioane de ființe?/ Refugiați, traficați, deportați?/ Cum să lași banul să domine lumea?” Poetul dă glas celor mulți, truditori plătitori ai nefăcutelor mai-marilor lumii: „Fericiții baroni, cu burți de balenă,/ Își vor băga tot județul în venă./ Ca să simtă ce dorește prostimea/ De la care își adună în taină grăsimea”. (Cântec surd de neauzit) Poezie refugiu, poezie liman: „Și, ca să fie clar, scriu poezie ca să nu mor,/ Ca să nu mi se usuce sufletul în tornade”. (Ierusalim - orașul păcii?) Felul în care trecutul recent scrie prezentul străbate ca un fulger ființa poetului implicat. În Casa Presei Libere!, poem dedicat lui Călin Alexandru Nemeș, actor clujean, grav rănit în luptele de stradă din Cluj, în timpul Revoluției din 1989, versul final se strigă: „Trăiască Autocenzura! Uraaa!” Din memoria colectivă țâșnește poemul despre Florian Pittiș (Cu drag, o stea/Moțului Pittiș): „Avea neliniștea clipei și surâsul veșniciei./Avea trupul subțirel și spatele frumos (Sunt tânăr, doamnă!),/Avea ochi și zâmbet malițios gata să răstoarne stelele dintr-o toană./ Avea Vocea sufletului care mângâie-n inimi blândețea./Avea obrăznicia celui ce nu stă la rând./Sunt cel mai frumos... ne șoptea prea ironic”. Cu o tonalitate gravă, accente de mânie înăbușită și amărăciune, poemul Națiune fără nație... pune în oglindă prezentul îngroșat de neputința românilor de a reacționa la RĂUL ce le amorțește simțurile, anihilându-le forța de reacție, din cauza fricii atavice, colective, cultivată de decidenți opaci, răuvoitori, de risipirea inutilă de pe rețelele de socializare: „Și dacă spui și faci ce nu e voie,/Un algoritm deștept te va bloca,/ Și vei fi singur și ciudat ca Noe,/ Tăcut și cenzurat în barca ta!” 

Autorul îngemănează poezia, muzica și chitara într-un registru ușor amar, în poemul Insula Cântăreților dispăruți: „Uneori iei chitara și-o folosești drept oglindă.../ Nu-ți reflectă chipul, ci sufletul”. Opțiunea poetică? Conștiința trează, gata să riposteze în Țara Gropilor, „ținut uitat”, unde „Marele Gropar - șeful țării, - de regulă, stă/ ascuns în groapa lui și se delectează cu micile bunătăți.../când iese, merge numai cu elicopterul și avionul personal/ca să evite gropile... și adesea joacă golf-/jocul ideal pentru cei care iubesc gropițele...” Poemul autobiografic Gara Câmpina, cu tonalități duioase, pare o acuarelă sepia și gri grație unui creion magic ce îmbină natural trecut, prezent și viitor: „În gara din Câmpina mă aștepta tata./ [...] Pe mine m-au furat din oraș trenurile,/mai precis, locomotivele cu aburi, pe care le adoram.../... [...] Azi îmi aștept, la rândul meu, copiii în aerogara cu avioane/ și îl văd mereu în ușă pe tatăl meu,/impasibil, fragil și melancolic, privind cu speranță/în sus, undeva... spre viitoarele gări/de unde nepoții mei călători s-or întoarce acasă...” Nuanțe sepia regăsim și în Acuarelă și Cangrenă picturală, înrudite cu pictura nu doar prin titlu, ci și în felul în care se țese povestea poetică. 

La finele sumarei incursiuni poetice, un îndemn de a explora universul poetic Ovidiu Mihăilescu, cantautor folk atras de poezia cotidiană. Aidoma unui alchimist cu suflet de pictor, poetul separă griul și negrul de transparențele diafane, după care tânjim în climatul absurd, aspru și întunecat pe care îl traversăm.